Demers  practico – științific cu privire la perfecționarea și îmbunătățirea Legii procesual – penale a Republicii Moldova, în contextul procesului de elaborare a proiectului Legii cu privire la reformarea Curții Supreme de Justiție

Către Consiliul Superior al Magistraturii
Curtea Supremă de Justiție
Ministerul Justiției

 

Autor: Sergiu Furdui,  judecător la Curtea de Apel Chișinău, doctor în drept, conferențiar universitar

 În contextul inițierii procesului de elaborare a proiectului Legii cu privire la reformarea Curții Supreme de Justiție, anunțat de Ministerul Justiției,  Vă adresăm respectuos prezentul demers, considerând că poate fi util la reevaluarea și definitivarea rolului și competențelor Curții Supreme de Justiție, prin prisma  prevederilor articolului 39 Cod de procedură penală.

Fiind conștient că scopul principal al procesului legislativ enunțat este modificarea actualului cadru legal referent activității Curții Supreme de Justiție, în principal, ce vizează organizarea și administrarea instanței supreme, pledăm pentru cercetări și analize profunde sub toate aspectele, ținând seama de impactul unei asemenea Legi  asupra procesului de judecată a cauzelor penale.

Or, reducerea numărului de judecători la Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție poate influenta negativ calitatea actului de justiție penală, de vreme ce  procesul penal prevede: calea ordinară de atac – recursul împotriva hotărârilor instanțelor de apel și căile extraordinare de atac – recursul în anulare; revizuirea procesului penal; recursul în interesul Legii, precum și soluționarea cererilor de revizuire a cauzelor în urma pronunțării unei hotărâri de condamnare a Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sesizarea Curții Constituționale pentru a se pronunța asupra constituționalității actelor juridice și asupra cazurilor excepționale de neconstituționalitate a actelor juridice, soluționarea cererilor de strămutare a cauzelor penale, adoptarea recomandărilor și hotărârilor explicative în chestiunile de practică judiciară a aplicării uniforme și unitare a legislaţiei  penale, procesual penale și contravenționale.

De altfel, competențele procesual – penale menționate sunt strice necesare procesului penal echitabil întru asigurarea aplicării corecte şi uniforme a legislaţiei de către toate instanțele judecătorești, soluționării litigiilor apărute în cadrul aplicării legilor, garantării responsabilității statului fată de cetățean şi a cetățeanului fată de stat, etc.

Iată de ce, și în cazul dat, demersul cu privire la perfecționarea și îmbunătățirea legii procesual – penale a Republicii Moldova este necesar și oportun, acesta  conținând, în fond, opinii și propuneri expuse anterior urmare a adresei nr. 03/10173 din 05 septembrie 2018, semnate de Nicolae Eșanu, Secretar de Stat la Ministerul Justiției, parvenită la Curtea de Apel Chișinău, prin care se solicita judecătorilor prezentarea opiniilor privind problemele din sectorul Justiției și, respectiv, înaintarea propunerilor de lege ferenda.

I. În această ordine de idei, sub aspectul sistematizării, propunem următoarele opinii și propuneri cu privire la perfecționarea și îmbunătățirea Legii procesual – penale a Republicii Moldova.

  1. Cu privire la sistemul gradelor de jurisdicție în procesul de judecată a cauzelor penale reiterăm opinia publicată în Revista Institutului Național de Justiție, nr.2, 2013, pag.43-48, precum și în cartea „ Probleme de drept și soluții în opinia separată a judecătorului”, Chișinău 2017, pag.140 – 162. Această opinie a fost expediată Consiliului Superior al Justiției, Curții Supreme de Justiție și Ministerului Justiției.

Opinia propriu – zisă promovează o nouă concepție cu privire la sistemul gradelor de jurisdicție în procesul de judecată a cauzelor penale, la bază fiind constituit dublu grad de jurisdicție penală, astfel încât judecarea majorității cauzelor penale să se desfășoare în două nivele jurisdicționale: judecata în fond și judecata în recurs ordinar; totodată fiind menținute căile extraordinare de atac: recursul în anulare, revizuirea procesului penal și recursul în interesul Legii.

1.1 În procesul de judecată a cauzelor penale s-au acumulat și, spre regret, continue să sporească numărul de probleme ce influențează negativ actul de justiție: durata excesivă a procedurilor de judecată, în special în căile de atac; tergiversarea nejustificată a judecării unor categorii de cauze penale și nefinalizarea proceselor penale deduse instanței din motive procedurale; lipsa de celeritate a desfășurării ședințelor de judecată din cauza  neprezentării persoanelor participante la procesul penal lor din motive inventate, dar greu, de verificat; antrenarea, în repetate rânduri, în ședințele de rejudecare a cauzei penale a părților vătămate, martorilor și altor persoane participante la procesul penal; sporirea semnificativă a costurilor sociale și umane, traduse în consumul exagerat legat de timp și de supraîncărcarea instanțelor de judecată cu dosare penale, în special cu cele remise la rejudecare; precum și de efectuarea unor acte procedurale formale și neeficiente, soldate cu irosirea resurselor financiare, etc.

Urmărind scopul de a fi rezolvate problemele menționate, considerăm necesară elaborarea unei noi concepții cu privire la sistemul gradelor de jurisdicție în procesul de judecată a cauzelor penale, pledând pentru: reducerea căilor ordinare de atac la anumite categorii de cauze penale; simplificarea procedurilor de judecată în căile ordinare de atac prin instituirea admisibilității în principiu  a apelului și a recursului ordinar, precum și în calea extraordinară de atac – revizuirea procesului penal; compatibilizarea mijloacelor de probă sau a procedeelor probatorii în cazul rejudecării, odată ce au fost cercetate anterior în instanță; responsabilizarea persoanelor participante la procesul de judecată în vederea excluderii cazurilor de amânarea nejustificată a ședințelor de judecată; regândirea principiului de bază a procesului penal privind dreptul la interpret și/sau la  traducător; perfecționarea și eficientizarea căilor extraordinare de atac: recursul în anulare; revizuirea procesului penal și recursul în interesul Legii; participarea obligatorie a procurorului și apărătorului la soluționarea chestiunilor privind executarea hotărârilor judecătorești, responsabilizarea persoanelor  competente  pentru punerea în executare și, respectiv, executarea promptă și eficientă a pedepsei penale stabilite prin hotărâre definitivă, inclusiv celeritatea și efectivitatea executării titlurilor executorii cu privire la acțiunile civile admise în procesul penal, etc.

1.2. Potrivit concepției actuale, statuate în Codul de procedură penală, judecarea cauzelor penale, în majoritatea cazurilor, urmează să parcurgă toate căile ordinare de judecată: fondul în primă instanță la judecătorie, apelul în instanța de apel la Curtea de Apel și recursul ordinar în instanța de recurs la Curtea Supremă de Justiție.

Deși sporirea gradelor de jurisdicție penală, prin parcurgerea cauzei penale în trei nivele, se prezintă ca fiind în favoarea calității actului de justiție prin acordarea unei posibilități mai largi și mai de durată privind exercitarea controlului judecătoresc ierarhic superior, de fapt, în practica judiciară  se constată că, în multe cazuri, abundența acestor grade atrage consecințe negative pentru calitatea lucrului judecat, dintre care evidențiem: inundarea instanțele judecătorești ierarhic superioare  cu un potop mare de cereri nesemnificative de apel și, respectiv, de recurs, soldată cu mărirea artificială a volumului de lucru; longevitatea exagerată, iar, pe alocuri, chiar și tergiversarea procesului de judecată; nesocotirea operativității procesuale şi afectarea eficacității  actului de justiție; complexitatea și ineficiența procedurilor de judecată; sporirea nejustificată a cheltuielilor judiciare care sunt extrem de mari, etc.

Datele statistice judiciare demonstrează că majoritatea recursurilor declarate împotriva deciziilor instanțelor de apel sunt respinse, ca inadmisibile, adică în cel de-al treilea nivel de judecare a cauzei penale  se constată că sunt legale hotărârile adoptate în cel de-al doilea nivel de jurisdicție penală.

La fel, examinând practica judiciară, se mai observă că, în multe cazuri, după rejudecarea cauzei în apel, se dă, în principiu, aceiași soluție care a fost pronunțată prin decizia casată în recurs.

Prin urmare, dublul grad de justiție este suficient pentru controlul judiciar ce vizează atât temeinicia, cât și legalitatea hotărârii atacate, motiv pentru care ce-a de a treia cale de atac poate fi suprimată, dar nu pentru toate cauzele penale, ci cu măsură, în cazuri bine justificate, în funcție de caracterul și gradul prejudiciabil al infracțiunilor.

1.3. Sistemul gradelor de jurisdicție penală actual influențează nefavorabil procedura privind punerea în executare a deciziei instanței de apel, care prin structura complexă și complicată, pe lângă cheltuielile enorme suportate de stat, creează cazuri frecvente privind anularea executării hotărâri judecătorești definitive, pusă deja în executare, reluarea procesului de judecată și reînceperea judecării fondului cauzei – situație care afectează grav actul de justiție.

Conform articolului 415 alin.(3) CPP decizia instanței de apel este definitivă și susceptibilă de a fi pusă în executare din momentul adoptării, astfel, după pronunțare,  curtea de apel trimite cauza penală la judecătorie pentru punerea în executate a hotărârii respective.

Fiind returnat dosarul penal, după punerea în executare a deciziei instanței de apel, în cazul în care este declarat recursul ordinar, în baza interpelării corespunzătoare, judecătoria trimite dosarul la Curtea Supremă de Justiție pentru a fi preluată cauza în ultima cale ordinară de atac – recursul.

Procedura judecării recursului ordinar împotriva hotărârilor instanței de apel  prevăzută în paragraful 1, secţiunea a 2-a, capitolul IV, titlul II, Partea specială a Codului de procedură penală, în multe cazuri, se finalizează cu  soluția prevăzute la articolul 435 alin.(1), pct. 2), lit. c) CPP: admite recursul, casează decizia atacată și dispune rejudecarea de către instanța de apel, astfel încât decizia instanţei de apel, care deja este pusă în executare, este casată, fiind dispusă rejudecarea cauzei în aceeaşi instanţă judecătorească, adică, din nou se judecă cauza în apel.

În atare situație, există cazuri când cauzele penale abundă în căile ordinare de atac, astfel încât derulează pe rolul instanţei de apel şi celei de recurs ordinar o durată ce depășește termenul rezonabil de judecată, calculată uneori prin ani, iar, în consecinţă, se finalizează cu hotărâri  întârziate și, deci, neefective.

 În asemenea cazuri, pe lângă faptul că sunt implicate la maximum resursele umane, statul suportă  cheltuieli materiale extrem de mari, în acest sens, fiind elocvente următoarele acțiuni procesuale: a) în baza deciziei instanţei de apel, care este definitivă și executorie, persoanele condamnate la închisoare sunt repartizate în penitenciare situate în diferite localități, însă, ulterior, în baza deciziei instanţei de recurs privind rejudecarea cauzei în apel, repetat, sunt escortate la P-13 municipiul Chişinău, pentru ca mai apoi, în baza altei decizii ale instanței de apel, la fel, fiind  definitivă și executorie,  din nou, să fie repartizate în penitenciare;  sau b) în cazul în care la rejudecarea cauzei în apel se dispune aducerea silită ori anunțarea în căutare, ori alte acțiuni procedurale, încheierile respective, practic, sunt greu sau anevoios, executabile,  de vreme ce în baza deciziei instanței de apel casată, care la moment era definitivă și executorie, persoana  a părăsit locul șederii în mod legal. 

Asemenea situații, spre regret, mai persistă, dat fiind că sistemul actual al gradelor de jurisdicţie în procesul de judecată a cauzelor penale are o structură încărcată şi complicată, iar procedurile de judecată sunt imperfecte şi ineficiente.

Prin urmare, se impune perfecționarea și simplificarea sistemului gradelor de jurisdicţie în procesul de judecată a cauzelor penale, în vederea creării unui mecanism juridic cât mai simplu, mai operativ şi mai eficient, cu evitarea tuturor lungimilor artificiale în procedurile desfășurate, costisitoare din toate punctele de vedre și, respectiv, dăunătoare intereselor justițiarilor și statului.

1.4. În această ordine de concluzii, propunem o nouă concepție cu privire la sistemul gradelor de jurisdicţie în procesul de judecată a cauzelor penale, la bază fiind constituit dublu grad de jurisdicţie penală, astfel încât judecarea majorității cauzelor penale să se desfășoare în două nivele jurisdicționale: judecata în fond și judecata în recurs ordinar; totodată fiind menținute căile extraordinare de atac: recursul în anulare, revizuirea procesului penal și recursul în interesul Legii.

Dublu grad de jurisdicţie penală, ca cel mai extins mod de articulare al procedurii penale în faza de judecată, prezintă neîndoielnic avantajele unei judecăţi, care nu se opreşte la un singur nivel, dar nici nu trece prin multe paliere. 

Pronunțându-ne în favoarea dublului grad de jurisdicţie pentru majoritatea categoriilor de cauze penale, în funcţie de caracterul şi   gradul prejudiciabil al infracţiunii prevăzute de articolul 16 Cod penal şi în dependenţă de procedura în care s-a judecat fondul cauzei, propunem ca cauzele pe infracţiuni uşoare, mai puţin grave și grave, precum şi cauzele judecate în procedura specială, să fie pasibile recursului ordinar conform procedurii ce reglementează recursul împotriva  hotărârii judecătorești pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.

O asemenea formulă de judecare a cauzei penale, exprimată prin procedura  de judecată în primă instanţă (capitolul III, titlul II, Partea specială a Codului de procedură penală) şi procedura  de judecată în instanța de recurs ordinar (paragraful 2, secţiunea a 2-a, capitolul IV, titlul II, Partea specială a Codului de procedură penală), permite utilizarea rezonabilă și rațională a căilor ordinare de atac şi, respectiv, a controlului judecătoresc, astfel oferind satisfacţie totală principiilor fundamentale consfinţite în Constituţie şi în convenţiile internaţionale privind accesul liber la justiţie.

În cazul dat, recursul ordinar dobândește o valoare juridică semnificativă, asemănătoare cu cea a apelului, nefiind limitat la temeiurile de casare prevăzute în articolul 427 CPP, iar instanţa de recurs, fiind obligată să judece întreaga cauză, va verifica legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, conform procedurii stabilite de articolele 447-451 CPP.

Reglementarea doar a unei singure căi ordinare de atac nu este de natură să îngrădească dreptul de acces la justiție, deoarece persoanele participante la procesul penal dispun de dreptul de a formula cereri și demersuri în fața instanței de judecată, indiferent de numărul gradelor de jurisdicție; în așa mod,  fiind asigurate toate drepturile procesuale cu  accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție.

Tot odată, pentru infracțiunile deosebit de grave și cele excepțional de grave se păstrează toate cele trei grade de jurisdicție: judecata în primă instanță, în instanța de apel și în instanța de recurs.

1.5. Din perspectiva concepţiei promovate, propunem sistemul gradelor de jurisdicţie penală cu următoarea structură:

a) Cauzele penale cu privire la infracţiunile uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave și excepţional de grave – prevăzute de Codul penal se judecă în primă instanţă de judecătorii.

b) Sentinţele pronunţate în cauzele cu privire la infracţiunile uşoare, mai puţin grave și grave, precum și cele pronunțate în procedură specială, se atacă cu recurs ordinar în termen de 15 zile de la pronunțare la Curtea de Apel din raza teritorială unde este situată judecătoria.

Completul din 2 judecători  examinează admisibilitatea în principiu a recursului ordinar, având competența să decidă motivat asupra inadmisibilității recursului în cazul în care se constată tardivitatea sau inadmisibilitatea, iar în celelalte cazuri – prin încheiere va dispune judecarea cauzei și va fixa data ședinței de judecată.

Admisibilitatea în principiu a recursului ordinar declarat împotriva hotărârii pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul se va desfășura în procedura prevăzută la articolul 432 CPP.

În cazul în care se  decide inadmisibilitatea recursului din motivul că se constată tardivitatea sau inadmisibilitatea, decizia este pasibilă recursului în anulare în termen de 1(una) lună de la pronunțare.

Judecarea cauzei în recurs se efectuează de completul format din 3 judecători, inclusiv cei care au examinat admisibilitatea recursului, și se   va desfășura în procedura prevăzută la paragraful 2, secţiunea a 2-a, capitolul IV, titlul II, Partea specială a Codului de procedură penală, care reglementează judecata în recurs ordinar împotriva hotărârii  pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.

Decizia instanţei de recurs ordinar, pronunţată la judecarea cauzelor cu privire la infracţiunile uşoare, mai puţin grave și grave,  este definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare și poate fi atacată cu recurs în anulare la Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie.

c) Sentinţele pronunţate în cauzele cu privire la infracţiunile deosebit de grave și excepţional de grave se atacă cu apel în termen de 15 zile de la pronunțare la Curtea de Apel din raza teritorială unde este situată judecătoria.

Completul din 2 judecători va examina admisibilitatea în principiu a apelului, având competența să decidă motivat asupra inadmisibilității apelului în cazul în care se constată tardivitatea sau inadmisibilitatea, iar în celelalte cazuri – prin încheiere va dispune judecarea cauzei și va fixa data ședinței de judecată.

Judecarea cauzei în apel se efectuează de completul format din 3 judecători, inclusiv cei care au examinat admisibilitatea apelului, și se   va desfășura în procedura prevăzută la secţiunea 1, capitolul IV, titlul II, Partea specială a Codului de procedură penală, care reglementează apelul.

Decizia instanţei de apel  nu este  executorie și poate fi atacată în termen de 15 zile cu recurs ordinar  la  Curea Supremă de Justiţie. Recursul ordinar se depune la Curtea de Apel, care după expirarea termenului de redactare a deciziei pronunţate, în cel mult 5 zile, va trimite dosarul la Curea Supremă de Justiţie.

Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie judecă recursul împotriva  deciziei instanței de apel în procedura prevăzută la paragraful 1, secţiunea a 2-a, capitolul IV, titlul II, Partea specială a Codului de procedură penală.

Decizia instanței de recurs ordinar, pronunțată în cauzele cu privire la infracțiunile deosebit de grave și excepțional de grave, este definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare și poate fi atacată cu recurs în anulare la Plenul Curţii Supreme de Justiţie.

 

  1. Cu privire la recursul în anulare, pledăm pentru menținerea și dezvoltarea acestei căi extraordinare de atac, în tendința de a consolida mecanismul juridic privind asigurarea actului de justiție de bună calitate în cazul în care se comit erori de drept la judecarea cauzei în calea ordinară de atac.

Din această perspectivă, propunem extinderea numărului temeiurilor pentru recursul în anulare, de vreme ce după hotărârea judecătorească irevocabilă există  și alte cazuri de erori judiciare, decât cel prevăzut la articolul 453 CPP – un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente a afectat hotărârea irevocabilă atacată,  cum ar fi: judecata a avut loc fără citarea legala a unei parți sau când, deși legal citata, a fost in imposibilitate de a se prezenta si de a înștiința instanța despre aceasta imposibilitate; judecata a avut loc fără participarea procurorului, sau a avocatului și/sau inculpatului, sau fără audierea inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; instanța de judecată nu a fost compusa potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; ședința de judecata nu a fost publică, in afara de cazurile când legea prevede altfel; pedeapsa penală nu este aplicată în limitele legii.

Or, unicul temei pentru recurs în anulare  prevăzut la articolul 453 CPP nu este suficient pentru a reacționa adecvat la sesizarea instanței și în alte cazuri când, după hotărârea judecătorească irevocabilă, se constată erorile de drept menționate, admise la judecarea cauzelor penale. Astfel, legiferarea a mai multor temeiuri pentru recurs în anulare ar asigura calitatea actului justiție, precum și ar preîntâmpina, iar, după caz, ar exclude eventuale proceduri la CtEDO.

 

  1. Cu privire la calea extraordinară de atac – revizuirea procesului penal, pledăm pentru reorganizarea ei, astfel încât propunem ca măsurile premergătoare și admiterea revizuirii să fie de competența instanței de judecată a cărei hotărâre a rămas definitivă în cauza respectivă, iar, în cazul admiterea revizuirii, rejudecarea cauzei să se desfășoare conform procedurii în primă instanță, de alt complet de judecată din judecătorie.

Examinare materialului cercetării privind revizuirea, parvenit de la procuror, ca măsură premergătoare la revizuirea procesului penal, urmează în cadrul unei proceduri simplificate și necontradictorii – admisibilitatea în principiu a cererii privind admiterea revizuirii procesului penal. 

Procedura cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii privind admiterea revizuirii procesului penal, presupune  examinarea fără citarea părților și fără participarea procurorului dacă sunt întrunite condițiile de admitere a cererii înaintate, iar, în rezultat, se va dispune: admiterea în principiu a cererii de revizuire a procesului penal și dispunerea rejudecării cauzei  în primă instanță – prin încheiere definitivă, adică nepasibilă căii de atac, sau, după caz, respingerea cererii de revizuire a procesului penal – prin sentință, care va fi pasibilă recursului ordinar în termen de 15 zile de la pronunțare. După definitivarea  ambelor hotărâri judecătorești, cererile ulterioare de revizuire sunt inadmisibile, dacă se constată identitate de persoană, de temei legal, de motive și de apărări cu cea judecată inițial, rămasă definitivă.

De asemenea, se propune ca instanța sesizată direct cu cererea de deschidere a procedurii de revizuire a procesului penal, să dispună prin încheiere, din oficiu, remiterea  cererii respective procurorului competent în vederea examinării.

 

  1. Cu privire la recursul în interesul Legii, considerăm binevenită această cale extraordinară de atac, scopul căreia este asigurarea interpretării şi aplicării corecte şi unitare a legii.

Practica judiciară demonstrează justețea implementării legislative a acestei instituții a dreptului procesual – penal, însă, totodată, accentuează anumite rezerve și, chiar, disfuncționalități la aplicarea eficientă și stabilă.

Numărul relativ mic de sesizări ale instanței supreme și, respectiv, de hotărâri asupra recursului în interesul Legii, în raport cu multitudinea și diversitatea de probleme cu care se confruntă instanțele la judecarea cauzelor,soldate cu hotărâri diferite pa cauze similare,  demonstrează că  procedura în vigoare nu este capabilă să răspundă în măsura necesităților și cerințelor înaintate, motiv pentru care se impun intervenții legislative în scopul eficientizării și dinamizării acestei căi extraordinare de atac.

Un aspect important a acestei probleme, este momentul sesizării și, respectiv, durata soluționării  recursului în interesul Legii, astfel încât procedurii respective trebuie să-i fie dată in impuls de celeritate și efectivitate.

Problema de drept semnalizată în recursul în interesul Legii, nu suferă termen lung pentru soluționare, or cronica acestei probleme acționează direct și continuu  asupra activității instanțelor de judecată, care sunt în așteptarea recomandările și soluțiile necesare în vederea prevenirii pe viitor a hotărârilor ilegale.

În scopul optimizării și eficientizării aceste căi extraordinare de atac, propunem: lărgirea sferei persoanelor titulare a dreptului de înaintare a recursului în interesul Legii, dobândirea calității procesuale active a acestor persoane, cât și atragerea activă a instituțiilor de profil și specialiștilor cu renume în domeniu, asigurarea reprezentativității tuturor judecătorilor instanței supreme la soluționarea recursului în interesul Legii,  instituirea  procedurii asupra admisibilității și numirii  spre judecare a recursului în interesul Legii sau, după caz, asupra inadmisibilității acestui recurs, elaborarea condițiilor de admisibilitate, fixarea termenelor fixe, rezonabile în ce privește judecarea recursului în interesul Legii, perfecționarea și cizelarea conținutului hotărârii asupra recursului în interesul Legii și efectele ei, etc.

 

  1. Cu privire la procedura de suspendare condiționată a urmăririi penale şi de liberare de răspundere penală (capitolul IV, titlul 3, partea specială din CPP), pornind de la principiul privind separarea funcțiilor judiciare, considerăm a fi revizuită , sub aspectul că competența de examinare a chestiunii privind liberarea persoanei de răspundere penală să-i revină, în mod exclusiv, instanţei de judecată (judecătorului de instrucție), în baza demersului motivat formulat de procuror, iar hotărârea judecătorească privind liberarea persoanei de răspundere penală să fie pasibilă căii de atac – recursul.

Conform articolului 114 din Constituţie ,, Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti”.

Examinarea chestiunii cu privire la liberarea de răspundere penală nu conține elemente ale urmăririi penale, ci reprezintă o activitate cu elemente specifice judecății, motiv pentru care soluționarea chestiunii respective este de competența instanței de judecată.

În cazul în care procurorul pornește urmărirea penală, desfășoară acțiuni de urmărire penală și suspendă condiționat urmărirea penală, se consideră incompatibilă și soluționarea de către el a chestiunii privind  liberarea persoanei de răspundere penală, deoarece, în principiu, se exercită o altă funcție judiciară – soluționarea chestiunii asupra urmăririi penale.

În cazul în care procurorul dispune și liberarea persoanei de răspundere penală, așa după cum este reglementat și, respectiv, se procedează,  se încalcă principiul contradictorialității în procesul penal, de vreme ce urmărirea penală și liberarea de răspundere penală, după conținutul  și scopul urmărit, sunt separate din punct de vedere al funcției procesul – penale, fapt ce generează competențe de diferite organe judiciare.

Totodată, procedura de suspendare condiționată a urmăririi penale şi de liberare de răspundere penală în vigoare, pe lângă faptul că nu prevede publicitatea, ordinea de citare și de desfășurare, nu prevede nici drepturile altor persoane participante la procesul penal, precum și  calea de atac a actului procedural emis de procuror.

În atare situație, vădit sunt afectate principiile de bază ale procesului penal echitabil, motiv pentru care formulăm propuneri de lege ferendă, în sensul considerentelor expuse.

 

  1. În contextul concepției cu privire la procedura de suspendare condiționată a urmăririi penale şi de liberare de răspundere penală a persoanei trase la răspundere penală, expuse supra, propunem o nouă concepție cu privire la soluționarea chestiunilor ce vizează: scoaterea persoanei de sub urmărirea penală; încetarea urmăririi penale; clasarea procesului penal; reluarea urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, după clasarea cauzei penale sau după scoaterea persoanei de sub urmărirea penală.

Problema care persistă la această dimensiune a procesului penal este aceea că legitimitatea soluționării chestiunilor menționate de către procurorul care a pornit urmărirea penală și care a desfășurat acțiunile de urmărire penală trebuie privită cu serioase rezerve din perspectiva edificării statului de drept, or această competență la înfăptuirea actului de justiție este în contradicție cu principiile procesului penal echitabil privind separația și echilibrul activității desfășurate de organul de urmărire penală, pe de o parte și activității  desfășurate de instanța judecătorească, pe de altă parte, într-un caz concret referitor la una sau mai multe infracțiuni săvârșite sau presupus săvârșite.

În desfășurarea aceluiași proces penal, exercitarea unei funcții judiciare  – pornirea și desfășurarea acțiunilor de urmărire penală este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare – soluționarea asupra urmăririi penale.

În exercitarea funcției de urmărire penală, procurorul și organele de urmărire penală colectează probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată, iar în cazul în care constată că nu există asemenea temeiuri și conchide netrimiterea cauzei în judecată, corect ar fi ca asupra legalității soluțiilor ce vizează: scoaterea persoanei de sub urmărirea penală; încetarea urmăririi penale; clasarea procesului penal; reluarea urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, după clasarea cauzei penale sau după scoaterea persoanei de sub urmărirea penală, să se pronunțe judecătorul de instrucție, în condițiile legii.

Pornind de la obiectul și scopul urmăririi penale, precum și cele ale judecății, rezultă că scoaterea persoanei de sub urmărirea penală; încetarea urmăririi penale; clasarea procesului penal; reluarea urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, după clasarea cauzei penale sau după scoaterea persoanei de sub urmărirea, în contextul prevederilor articolului 114 din Constituţie,  reprezintă soluții cu elemente caracteristice activității instanței judecătorești.

Prin urmare, examinarea şi soluționarea chestiunilor menționate trebuie să fie de competența judecătorului de instrucție, care va judeca cauza respectivă în baza propunerii motivate înaintate de procuror, iar  hotărârea judecătorească  adoptată va fi susceptibilă recursului ordinar și, după caz, – recursului în anulare.

 

  1. În conjunctura problemelor abordate, considerăm rezonabil de a evidenția și calitatea hotărârilor judecătorești, sub aspectul motivării.

Calitatea hotărârii judecătorești depinde in principal de calitatea motivării, astfel aceasta trebuie sa fie coerenta, clară si lipsită de ambiguități si de contradicții.

Calitatea motivării hotărârii judecătorești depinde, în mare măsură, de capacitatea profesională a judecătorului  și, nu în ultimul rând, și de timpul pe care îl are la dispoziție , or, o motivare bună cere timp necesar pregătirii și redactării hotărârii.

Iată de ce, de modul și durata în care derulează procedurile de judecată depinde, în mare măsură, calitatea hotărârii judecătorești.

Fără sa aducem atingere dreptului, ba chiar și obligației din partea judecătorului de a acționa după bunul plac la redactarea hotărârii judecătorești, totuși, considerăm că e timpul să fie elaborat un concept nou cu privire la motivarea acestor acte procedurale.

Motivarea nu trebuie neapărat sa fie lunga, înșiruită pe zeci de foi, așa după cum se obișnuiește uneori, ea trebuie relevată concis și clar, iar concluziile formate în baza aprecierii probelor să fie laconice și coerente, astfel încât conținutul să fie dominat de un echilibru judicios intre formulările expuse într-o consecutivitate  logică  si buna înțelegere a hotărârii judecătorești.

În contextul dat, urmează a fi revăzută și modalitatea de expunere a declarațiilor inculpatului, părții vătămate și martorilor, fără ca să fie reproduse detaliat în conținutul hotărârii, ci numai să fie analizate, din punct de vedere juridic, și apreciate, ca probe; la fel, necesită o nouă viziune a expunerii concluziilor asupra chestiunilor soluționate, dat fiind neinspirată reproducerea integrală a textelor de lege, de convenții și tratate internaționale, a dispozițiilor din hotărârile explicative ori din recomandări, sau preluarea automată de concluzii cu caracter general și abstract, soluțiile nefiind motivate temeinic, etc.

Pe această linie de idei, necesită a fi cizelată expunerea concluziilor pe marginea aprecierii probelor, astfel încât ele să fie concise și cuprinzătoare, or întinderea exagerată a considerentelor instanței, cu un conținut vag și irelevant, provoacă neclarități și ambiguități, ce conduc la sterilitatea motivării hotărârii judecătorești.

Cât privește interpretarea și aplicarea legii la judecarea cauzei penale, se impune a fi reevaluată această activitate și, chiar, la nevoie, de a fi reglementat procesul respectiv în forma raționamentului deductiv la elaborarea hotărârii judecătorești: a) stabilirea stării de fapt; b) alegerea și interpretarea normei aplicabile în speță; c) calificarea infracțiunii prin determinarea și constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârșite și semnele componenței de infracțiune, prevăzute de norma penală; d)  stabilirea și enunțarea concretă și precisă a soluției normative reclamată de caz.

La rândul său, motivarea propriu – zisă trebuie redusă la examinarea capetelor de acuzare si mijloacelor de apărare, prin prisma probelor prezentate de părțile procesului penal, administrate în condițiile legii, astfel încât sa se asigure că poziția susținută de partea procesuală a fost examinată si apreciată în modul cuvenit de instanță.

În conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui sa evidențieze ca judecătorul a cercetat cu adevărat probele ce i-au fost prezentate, a examinat chestiunile esențiale ale cauzei și a  explicat clar faptele si legea aplicabilă în speță.

Din perspectiva concepției expuse, pledăm pentru o nouă abordare de motivare a deciziei instanței de apel, mai cu seamă în cazul în care se menține sentința atacată.

Obligația instanței de apel de a-si motiva decizia pronunțată nu trebuie înțeleasa ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat in sprijinul unui mijloc de apărare înaintat în cerea de apel, ci de a examina și a se pronunța asupra motivelor, care, din punct de vedere procesual, sunt  cele ce vizează temeiurile de fapt și de drept care duc la soluția dată.

Potrivit jurisprudenței CtEDO, în cazul în care se menține sentința apelată, nu se mai impune o reevaluare a conținutului mijloacelor de probă, acestea demonstrând cu prisosință soluția dată de prima instanță. În cazul în care prima instanță și-a motivat decizia luată, arătând în mod concret la împrejurările, care confirmă sau infirmă o acuzație penală, pentru a permite părților să utilizeze eficient orice drept de apel eventual, o curte de apel poate, în principiu, să se mulțumească de a relua motivele jurisdicției de primă instanță (Hotărârea CtEDO Garcia Ruis contra Spaniei, Helle contra Finlandei).

Totodată, în cazul în care se pronunță o nouă hotărâre, potrivit modului stabilit pentru prima instanță, decizia instanței de apel trebuie să fie motivată, prin prisma procesului de evaluare și apreciere a probelor prezentate de părți,iar în cazul condamnării inculpatului, și cercetării directe și nemijlocite a probelor acuzării, în raport cu starea de fapt constatată, astfel fiind în corespundere cu exigențele articolului 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În această ordine de idei, reieșind din faptul că nu este susceptibilă căilor de atac, decizia instanței de recurs privind casarea hotărârii atacate și dispunerea rejudecării cauzei la aceiași instanță judecătorească, are o semnificație deosebită,  sub aspectul motivării.

Pentru instanța de rejudecate, nu sunt atât de relevante dispozițiile cu privire la istoricul cauzei penale în procedurile de judecată și conținutul actelor procedurale efectuate de instanță, cât importante sunt  constatarea concretă și motivarea temeiurilor de casare, precum și indicațiile precise și clare pe care urmează a fi îndeplinite la rejudecarea cauzei penale.

Iată de ce, propunem de a perfecționa reglementările cu privire la motivarea deciziei instanței de recurs, sub aspectele ce vizează  motivarea temeiurile prevăzute la articolele 427 sau, după caz, 444 CPP, precum și precizarea și dezvoltarea indicațiilor pentru instanța de rejudecare.

Pronunțându-ne pentru o nouă concepție privind motivarea hotărârilor judecătorești, considerăm binevenită și, chiar, necesară, adoptarea hotărârilor explicative în chestiunile de practică judiciară a aplicării uniforme a legii procesual – penale la redactarea sentinței primei instanțe, deciziei instanței de apel și  deciziei instanței de recurs, care, în contextul opiniei expuse, se impun în mod evident.

 

  1. Prezentând opiniile cu privire la problemele de drept abordate, numărul cărora nu este exhaustiv, admitem că nu sunt cele mai inspirate şi nu conțin toate argumentele, precum și, la sigur, nu sunt la adăpost de critici, însă, în contextul adresei menționate, scopul urmărit este formularea și prezentarea lor publicului interesat, în special autorităților abilitate și factorilor decizionali, iar, în consecință, prin concluziile formate, – elaborarea și promovarea soluțiilor legislative ce se impun pentru exercitarea și consolidarea actului justiției.

 

I. Urmare a opiniilor expuse, pentru a rezolva problemele de drept semnalizate, în legea procesual – penală se impun intervenții de ordin legislativ, motiv pentru care formulăm următoarele propuneri de lege ferenda, cu invocarea succintă a motivelor cuprinse în nota informativă:

 

  1. CPP se completează cu articolul 7/1: „ Ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate”, cu următorul cuprins:

„ (1) În cazul prevăzut la articolul 7 alin.(3),  instanța de judecată, din oficiu, sau partea procesuală  sesizează Curtea Constituţională cu cererea privind excepţia de neconstituţionalitate.

(2) Instanța de judecată nu este în drept să se pronunţe asupra temeiniciei cererii privind excepţia de neconstituţionalitate, limitându-se exclusiv la verificarea întrunirii următoarelor condiţii:

a) obiectul excepţiei intră în categoria actelor prevăzute la art. 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie;

b) excepţia este ridicată de către una din părţi sau reprezentantul acesteia ori este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu;

c) prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei penale, menținute pe rolul instanței;

d) nu există o hotărâre anterioară a Curţii Constituționale având ca obiect prevederile contestate.

(3) Ridicarea excepției de neconstituționalitate se dispune prin încheiere nesusceptibilă căii de atac, care nu suspendă procesul de judecată, însă, până la pronunțarea Curții Constituționale asupra excepției de neconstituționalitate, se amână dezbaterile judiciare și ultimul cuvânt al inculpatului.

(4) Dacă nu sânt întrunite cumulativ condițiile specificate la alin. (2), instanța refuză ridicarea excepției de neconstituționalitate printr-o încheiere  care poate fi atacată odată cu fondul cauzei.”

Notă: propunerea cu privire la această normă este formulată în contextul  Hotărârii Curţii Constituţionale a Republicii Moldova nr. 2 din 09.02.2016  privind interpretarea articolului 135 alin. (1) lit. a) şi g) din Constituţia Republicii Moldova (excepţia de neconstituţionalitate).

 

  1. Articolul 16 CPP se completează cu alin. (5), cu următorul cuprins:

„ Dispozitivul hotărârii judecătorești se traduce și se înmânează inculpatului sau condamnatului, iar hotărârea judecătorească redactată se traduce și se înmânează la cererea inculpatului sau condamnatului, excepție fiind persoana condamnată cu  închisoare cu executare, căreia hotărârea judecătorească se traduce și se înmânează obligatoriu.”

Notă: În ultima perioadă de timp, în activitatea instanțelor judecătorești s-au acutizat problemele legate de traducerea hotărârilor judecătorești, numărul cărora este extrem de mare și se află în permanentă creștere, iar potențialul instanței nu acoperă această necesitate instituțională.

În cazul în care inculpatul primește în limba pe care o posedă dispozitivul hotărârii judecătorești și este de acord cu soluția dată de instanța de judecată (de exemplu: cu achitarea sa; cu încetarea procesului penal, cu pedeapsa aplicată etc.), respectiv, nu intenționează să atace sentința sau decizia instanței, ba mai mult nu se prezintă la pronunțarea hotărâri judecătorești, fără a informa instanța despre motivele absenței, este irațională și inoportună traducerea și înmânarea hotărârii judecătorești redactate în limba maternă sau pe care o cunoaște, astfel încât se impune o normă ce ar reglementa obligativitatea traducerii și înmânării hotărârii judecătorești redactate numai în cazul în care inculpatul o cere, excepție fiind cazul în care inculpatul este pedepsit cu închisoare cu executare.

În asemenea situație, soluția legislativă propusă nu-l afectează pe inculpat, de vreme ce acesta dispune de dreptul discreționar de a cere hotărârea judecătorească redactată ce-l privește.

 

  1. CPP se completează cu articolul 16/1 „ Asigurarea dreptului la interpret și/sau la traducător”, în următoarea redacție:

„ (1)  Organul de urmărire penală sau instanța de judecată asigură dreptul la interpret și/sau la  traducător persoanei participante la procesul penal în cazurile prevăzute de lege, prin desemnarea unui interpret și/sau traducător autorizat, potrivit legii.

(2) În cazul în care lipsește traducătorul la partea pregătitoare a ședinței de judecată, cu acordul părților  procesului penal, președintele ședinței de judecată poate face oficiul de traducător.

(3) Persoana participantă la procesul penal, care este mută, surdă ori surdo – mută sau din altă cauză nu dispune de capacitatea de a se exprima, este asistată de interpret,  în mod gratuit.

(4) Persoana participantă la procesul penal, care nu cunoaște limba în care se desfășoară acțiunea procesuală ori nu se poate exprima în această limbă, este asistată de traducător, în mod gratuit, cu excepția cazurilor în care persoana a fost  și/sau este cu funcție de răspundere, cu funcție publică și cu funcție de demnitate publică, ori gestionează o organizație comercială, obștească sau altă organizație nestatală, ori deține cetățenia Republicii Moldova și are studii superioare sau medii – speciale.

(5) În cazul în care asistența traducătorului nu este gratuită, cheltuielile judiciare legate de această asistență, sunt suportate de persoana asistată de traducător.

(6) Dispozițiile din alin.(4) și (5) se aplică în mod corespunzător și în cazul prevăzut la articolul 16 alin.(4) din prezentul cod.”

Notă: Susținând principiul procesului penal echitabil – asigurarea dreptului persoanei la interpret și/sau la traducător, considerăm că, în anumite cazuri, cheltuielile judiciare legate de asistența traducătorului nu pot fi gratuite, adică nu trebuie suportate de stat.

În cazul în care persoana care a fost  și/sau este cu funcție de răspundere, cu funcție publică și cu funcție de demnitate publică, precum și cea care gestionează o organizație comercială, obștească sau altă organizație nestatală, precum și cea care deține cetățenia Republicii Moldova și are studii superioare sau medii de specialitate, prin definiție, se prezumă că ea cunoaște limba de stat în care se desfășoară procesul penal; în caz contrar problema respectivă urmează a fi rezolvată de persoana respectivă din contul propriu, sub aspectul de a suporta cheltuielile judiciare legate de asistența traducătorului.

În cazul dat, persoana nu este lipsită de dreptul să-și angajeze un traducător; totodată, dacă nu are această posibilitate, organul de urmărire penală sau instanța îl va asigura, în condițiile legii.

Or, nu rezistă criticii și logicii juridice cazurile existente de asistență gratuită cu traducător a persoanelor care au deținut ori dețin funcții publice, inclusiv de demnitate publică, sau care au studiat limba de stat în instituții de învățământ superior sau mediu de specialitate, fiind apreciate cu note pozitive, astfel încât prin acte oficiale fiind atestată cunoașterea limbii de stat a acestora.

Statul este obligat să asigure gratuit dreptul la traducător persoanei, care din motive obiective nu cunoaște și/sau nu poate să vorbească limba de stat, cum ar fi: cetățeanul străin, apatridul, cetățeanul R. Moldova care nu are capacitatea corespunzătoare  de studii, etc.

 În cazurile când asistența traducătorului nu este gratuită, instanța va avea posibilitate să desemneze persoane competente din oficii specializate de traducere, astfel încât, fiind lărgit numărul traducătorilor autorizați, se va diminua semnificativ volumul de lucru  a instanței la această dimensiune, care este extrem de mare și de complicat, precum și se v-or reduce cheltuielile legate de asistența traducătorului, suportate de stat în mărimi exagerate.

 

  1. La articolul 34 alin.(2) CPP, după cuvântul „ Recuzarea” se adaugă sintagma „ în formă scrisă”.

Notă: Recuzarea, la fel, ca și abținerea judecătorului, trebuie să fie prezentată instanței în formă scrisă, astfel încât să fie excluse practicile defectuoase de înaintare a cererilor de recuzare în formă verbală, cu conținut neclar și neconcludent.

 

  1. În articolul 35 alin.(2) CPP se exclude sintagma „ ,ascultând părțile și persoana a cărei recuzare se cere ”, iar alin.(3) se modifică, cu următorul cuprins:

„ Încheierea cu privire la cererea de recuzare sau cu privire la declarația de abținere poate fi atacată cu recurs odată cu fondul cauzei.”

Notă: Soluția cu privire la cererea de recuzare sau cu privire la declarația de abținere este esențială pentru desfășurarea procesului penal, iar eventualele erori pot afecta actele procedurale emise, de aceia este necesar de a fi verificată legalitatea adoptării ei prin exercitarea căii de atac, odată cu fondul cauzei; totodată, la darea acestei încheieri, urmează de respectat principiul constituțional și convențional, potrivit căruia orice hotărâre judecătorească este pasibilă căii de atac. Exercitarea căilor de atac este garantată de articolul 119 din Constituţie, părţile interesate fiind în drept să atace, în condiţiile legii,  hotărârile judecătoreşti.

 Urmează de unificat procedura soluționării cererii de recuzare cu cea a declarației de abținere, aceasta fiind desfășurată, fără citarea părților. Procedura respectivă ar simplifica examinarea declarației de abținere, fără a fi afectate drepturile și interesele părților, deoarece citarea și, respectiv, participarea părților și a persoanei a cărei recuzare se cere nu este necesară, dovadă fiind faptul, că absența lor nu împiedică examinarea propriu – zisă. Pentru a verifica și constata cazul de incompatibilitate solicitat, este suficient dosarul cauzei în care se conțin datele și materialul, ce permite instanței, din oficiu, să soluționeze cererea. La necesitate, instanța poate cita persoana care a înaintat cererea pentru a face anumite precizări.

 

  1. Articolul 65 alin.(3) CPP se modifică, cu următorul cuprins:

„ Persoana în privinţa căreia, sentinţa a devenit definitivă, după caz, când cauza a parcurs toate căile ordinare de atac.”

Notă: Jurisprudenţa CEDO (pct.37 din Hotărârea CEDO din 20.07.2004 în cauza Nichitin vs Federaţia Rusă), precum şi doctrina, susţin constant, că persoana poate fi considerată condamnat doar după ce cauza penală în privinţa ei parcurge, după caz, căile ordinare de atac.

 Din conţinutul art.65 alin.(3)  CPP, rezultă că condamnatul este persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă, adică, această prevedere coroborată cu art.417 alin.(1) pct.10) CPP, este în contradicţie cu noţiunea de inculpat şi condamnat, prin prisma doctrinei și jurisprudenței europene, fapt ce constituie o problemă evidentă, care urmează a fi soluţionată în modul corespunzător.

 

  1. Articolul 79 CPP se completează cu alin.(5), cu următorul cuprins:

„ În cazul în care în cauză sunt constituite, în calitate de victimă, parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă, mai multe persoane care nu au interese contrarii și care se referă la aceiași infracțiune, acestea pot desemna un reprezentant comun, iar dacă nu-l desemnează, procurorul sau, după caz, instanța de judecată, poate desemna motivat un avocat din oficiu pentru a  reprezenta interesele persoanelor menționate. Dacă se refuză reprezentarea oferită, se va îndeplini procedura de citare individuală, iar pentru cei care acceptă se prezumă a fi cunoscute  toate actele procedurale comunicate reprezentantului sau avocatului. Hotărârea judecătorească adoptată în cauză se comunică tuturor persoanelor reprezentate în condițiile prezentei norme.”

Notă: Întru  evitarea prelungirii și complexității nejustificate a procesului penal în care este implicat un număr mare de victime, părți vătămate, părți civile sau părți civilmente responsabile, tot odată, fiindu-le asigurată o reprezentare calificată și efectivă, se propune perfecționarea instituției reprezentării, în sensul formulei legislative prezentate.

 

  1. Articolul 201 CPP după alin.(8) se completează cu alin.(8/1), cu următorul cuprins:

„ În cazul în care recursul împotriva încheierii de aplicare  a amenzii judiciare este înregistrat în instanță, în termen de până la trei zile,  copia de pe procesul – verbal al ședinței de judecată, în care este inclusă încheierea respectivă, precum și nota informativă cu privire la dosarul penal, se expediază în instanța de recurs, iar, ulterior, după necesitate, la solicitare, – și dosarul cauzei. În cazul când dosarul se menține în procedura instanței, cauza se judecă în continuare.”

Notă: Reglementarea respectivă este dictată de faptul că în situația actuală, se expediază întreg dosarul, deși pentru judecarea recursului împotriva încheierii de aplicare  a amenzii judiciare, de regulă, nu este relevant și necesar; totodată în cazul în care se va trimite la instanța de recurs doar copia de pe procesul – verbal al ședinței de judecată, în care este inclusă încheierea respectivă, instanța va avea posibilitate să judece în continuare cauza, astfel încât judecarea să se efectueze în termen rezonabil și să fie evitate cheltuieli suplimentare.

 

  1. Articolul 229 CPP după alin.(1) se completează cu alin.(1/1), cu următorul cuprins:

„ În cazul în care se pronunță hotărârea de condamnare sau de încetare a procesului penal pe temeiuri de nereabilitare, persoana care se sustrage cu rea – credință de la urmărirea penală și/sau de la judecată suportă cheltuielile judiciare legate de aducerea silită și/sau căutarea inculpatului, de extrădarea și/sau transferul persoanelor condamnate.”

Notă: Considerăm că persoana care se sustrage cu rea – credință de la urmărirea penală și/sau de la judecată, trebuie obligată să achite cheltuielile judiciare legate de: aducerea silită și/sau căutarea inculpatului, extrădarea și/sau transferul persoanelor condamnate. Acțiunile procesuale menționate sunt destul de costisitoare și nu este rațională acoperirea cheltuielilor respective din contul statului, de vreme ce sunt efectuate din cauză că persoana participantă la procesul penal  se sustrage cu rea – credință de la urmărirea penală și/sau de la judecată.

 

  1. Articolul 236 CPP după alin.(3) se completează cu alin.(3/1) cu următorul cuprins:

„ Citarea procurorului și avocatului se face prin intermediul poștei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică. Procurorul și avocatul sunt obligați să indice în actele procedurale înaintate instanței adresa electronică ori alte coordonate prin care să fie citați prin intermediul poștei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică.”

Notă: Procurorul și avocatul sunt persoane calificate, cu statut special în procesul penal, astfel încât fiecare din ele, din punct de vedere procesual, în virtutea atribuțiilor funcționale, trebuie să dispună de  adresa electronică ori de alte coordonate prin care să fie citați de instanță prin intermediul poștei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică.

Modalitatea de citație propusă ar simplifica  și eficientiza procedura de citare  a persoanelor menționate, ar ușura semnificativ lucrul grefierului, precum și ar reduce esențial cheltuielile suportate de stat.

 

  1. Articolul 279/1 CPP alin.(2) se modifică, cu următorul cuprins:

„ Disjungerea unei cauze privitoare la participanții la una sau la mai multe infracțiuni se admite în cazurile în care persoana care a săvârșit infracțiunea: nu este identificată, fiind dispuse acțiuni de investigație, în acest sens; este dată în căutare din motivul că se sustrage cu rea – credință de la urmărirea penală sau de la judecată; urmează a fi extrădată sau necesită o altă asistență juridică internațională;  este minoră, și/sau iresponsabilă și/sau grav bolnavă, potrivit concluziei comisiei medicale, nefiind posibilă înfățișarea la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată in termen mai mare de 3 luni. Nu se admite disjungerea cauzei penale conform procedurilor speciale: de recunoaștere a  vinovăției sau de judecare în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, a unuia din coparticipanții la infracțiune, acesta, fiind judecat în procedură generală împreună cu coparticipanții la infracțiune, beneficiază de pedeapsă în condițiile prevăzute la articolele 364/1 alin.(8) sau 509 alin.(4)   CPP.”

Notă: Reglementarea actuală este vagă și imprecisă, lăsând loc pentru interpretări subiective și eronate cu privire la disjungerea unei cauze penale privitoare la participanții la una sau la mai multe infracțiuni. Astfel, există, spre regret, multe cazuri care provoacă dubii rezonabile, de vreme ce nu sunt constatate  concret și precis împrejurările cauzei ce justifică disjungerea cauzei; în rezultatul acestor acțiuni procesuale se creează situații inegale și inechitabile pentru subiecții de drept penal – participanții la una sau la mai multe infracțiuni, precum și pentru formarea completului de judecată, iar, ca consecință, desfășurarea în continuare și, mai cu seamă, finalitatea procesului penal, sunt afectate substanțial.

 

  1. Articolul 321 alin. (2), pct. 2) CPP va avea următorul cuprins:

„ Când inculpatul, fiind în stare de arest, refuză nemotivat să fie adus în instanță pentru judecarea cauzei și acest refuz este confirmat de avocatul său sau prin procesul-verbal încheiat în condițiile legii, în prezența inculpatului, semnat de Șeful sau adjunctul Penitenciarului, de Șeful sau adjunctul escortei și de medicul Penitenciarului.”

Notă: O asemenea prevedere ar exclude multiplele cazuri de refuz cu rea-credință a inculpatului de a fi adus în instanță pentru judecarea cauzei; totodată se va indica concret persoana oficială, responsabilă de confirmarea veridică a refuzului inculpatului arestat de a compărea în fața instanței.

Se remarcă, că în practica judiciară se discută sintagma „ sau de administrația locului de detenție”, recent legiferată, ce provoacă neclarități, în sensul care este persoana ce reprezintă administrația.

Considerăm că în formula legislativă propusă este mai mare valoarea juridică a procesului-verbal privind refuzul inculpatului arestat de a fi adus în instanță pentru judecarea cauzei, devreme ce va fi întocmit în condițiile legii, în prezența inculpatului și va fi semnat de acesta, precum și de Șeful sau adjunctul Penitenciarului, de Șeful sau adjunctul escortei și de medicul Penitenciarului.

 

  1. Articolul 325 CPP se completează cu alin. (3) și alin. (4), cu următorul conținut:

„ (3) Modificarea învinuirii în ședința de judecată se efectuează prin ordonanță motivată scrisă de procuror, care trebuie să cuprindă informațiile prevăzute la articolul 296 alin. (2).

(4) Copia de pe ordonanța privind modificarea învinuirii în ședința de judecată se înmânează inculpatului, avocatului și, după caz, persoanelor participante în procesul penal, care pot să prezinte în scris referințele corespunzătoare, acestea fiind anexate la dosar.”

Notă: Considerăm că în ambele cazuri în care se modifică învinuirea este necesară ordonanță motivată scrisă de procuror, care trebuie să cuprindă informațiile prevăzute la articolul 296 alin. (2) CPP, deoarece, potrivit prevederilor articolelor 320 alin.(5) și 325 alin.(1) CPP, în continuare, cauza se va judeca în limitele acestei noi învinuiri, care, întru respectarea dreptului inculpatului la apărare, de a fi informat cu privire la acuzarea înaintată, trebuie comunicată, în modul prevăzut de lege.

 

  1. Articolul 327 CPP se completează cu alin. (2), cu următorul conținut:

„ (2) Cererea privind prezentarea probei suplimentare poate fi formulată numai în cazul în care proba respectivă a fost propusă la urmărirea penală sau, după caz, în primă instanță,  și a fost respinsă sau în cazul în care este modificată acuzarea în ședința de judecată, în sensul agravării ei.”

Notă: Această normă legală ar responsabiliza partea învinuirii și partea apărării în cadrul urmăririi penale de a cere administrarea probelor, astfel încât la această etapă procesuală să fie administrate toate probele prezentate în sprijinul învinuirii și, respectiv, în sprijinul apărării. În practică, există frecvente cazuri când partea procesuală, în mod inexplicabil, pe alocuri, în mod intenționat, nu cere organului de urmărire penală cercetarea probelor, cum ar fi: efectuarea expertizei sau constatării tehnico – științifice, cercetării martorilor, îndeplinirea acțiunilor privind asistența juridică internațională etc., aceste fiind cerute numai în ședința de judecată, fapt ce duce la longevitatea nejustificată, iar, uneori, și la tergiversarea procesului de judecată.

 

  1. Articolul 330 CPP se completează cu alin. (2/1) și alin.(2/2), cu următorul conținut:

„ (2/1)  În cazul în care în primă instanță inculpatul urmează a fi extrădat sau necesită o altă asistență juridică internațională, prin încheiere motivată, se suspendă judecarea cauzei până la data când organul competent va informa instanța despre  executarea cererii respective. Dacă în cauză mai sunt și alți inculpați, se dispune disjungerea și judecata în privința acestora continuă.”

Notă: Este interzisă judecarea cauzei în primă instanță în lipsa inculpatului în privința căruia se cere extrădarea,  fapt ce constituie temei legal pentru suspendarea cauzei pe durata executării cererii de extrădare. Există cazuri, când pe rolul instanței se mențin cauze pe o durată îndelungată, atât timp cât durează procedura de extrădare a inculpatului

Totodată, pentru respectarea termenului rezonabil de judecată, în cazul în care mai figurează alți inculpați, este rezonabilă disjungerea în privința persoanei extrădate, față de care este suspendată cauza, și, respectiv, continuarea judecării cauzei.

 

  1. Articolul 330 CPP se completează cu alin.(2/2), cu următorul conținut:

(2/2)  În cazul în care se dispune efectuarea expertizei judiciare, prin încheiere motivată, se suspendă judecarea cauzei penale până la data când organul competent va informa instanța despre  raportul de expertiză solicitată.”

Notă: Constituie temei de suspendare a judecării cauzei penale și efectuarea expertizei judiciare, dat fiind că în perioada de timp respectivă nu se judecă cauza, iar dosarul este trimis expertului, pentru executarea încheierii.

 

  1. Articolul 332 CPP se completează cu alin. (1/1), cu următorul conținut:

 „  Încetarea procesului penal in cazul infracțiunilor pentru care împăcarea parților înlătura răspunderea penala  are loc în cazul în care inculpatul recunoaște vina și promite că pe viitor nu va mai încălca legea penală, iar instanța constată nemijlocit acordul de voință al inculpatului si al persoanei vatamane de a se împăca de bună voie, necondiționat, total si definitiv, exprimat in ședința de judecata de aceste pârti, personal sau prin persoane cu mandat special, ori prin înscrisuri autentice.”

Notă: Procedura de încetare a procesului penal în temeiul împăcării părților necesită a fi ordonată și unificată, iar modalitatea de împăcare – condiționată și concretizată.

 

  1. Articolul 337 CPP se abrogă conținutul actual și va avea următorul cuprins:

„ Aplicarea mijloacelor de înregistrare audio și/sau video în cazul în care nu se încheie procesul-verbal al ședinței de judecată.”

(1) În cazul în care nu se încheie procesul-verbal al ședinței de judecată, în cadrul ședinței se utilizează mijloace de înregistrare audio și/sau video ori alte mijloace tehnice. Înregistrările audio și/sau video utilizate se anexează la dosarul cauzei penale.

(2) În cazul în care se utilizează mijloacele de înregistrare audio și/sau video, în procesul-verbal al ședinței de judecată nu se consemnează declarațiile părților și ale martorilor, fiind menționat numai rezumatul lor.

(3) În cazul în care persoanele participante la procesul penal solicită prin cerere scrisă o copie de pe înregistrare audio și/sau video, instanța va proceda conform prevederilor articolului 336 alin. (8) și (9) Cod de procedură penală.”

Notă: Consemnarea declarațiilor părților și martorilor în procesul-verbal al ședinței de judecată este suplimentară și inoportună, devreme ce conform articolului 336, alin. (2) CPP aceste declarații se înregistrează audio și/sau video, iar înregistrarea respectivă este anexată la dosar. Totodată lucrul privind consemnarea acestor declarații este voluminos și anevoios, astfel îngreuiază și complică activitatea grefierului, iar, pe cale de consecință, afectează principiile operativității și eficienții desfășurării ședinței de judecată.

 

  1. Articolul 338 se completează cu aliniatul (5), cu următorul conținut:

„ Judecătorul sau, după caz,  judecătorii completului de judecată, care a adoptat hotărârea casată, urmează să i-a cunoștință cu decizia instanței de apel sau, după caz, cu decizia instanței de recurs, având dreptul să-și expună opinia, care va fi anexată la dosar.”

Notă: Această prevedere ar responsabiliza judecătorul, ca pe viitor să nu comită erorile judiciare, care au dus la casarea hotărârii adoptate; totodată se creează un mecanism juridic de a reacționa adecvat în cazul în care judecătorul are o altă opinie vis-a-vis de soluția dată de instanța ierarhic superioară.

 

  1. Articolul 340 alin.(3) CPP va avea următorul cuprins:

„ În cazul în care hotărârea este adoptată  cu majoritate, opinia separată a judecătorului se anexează, iar partea dispozitivă va cuprinde mențiunea respectivă.”

Notă: Mențiunea privind opinia separată a judecătorului, ca act procesual al deliberării, este relevantă și importantă, motiv pentru care necesită a fi inclusă în partea dispozitivă a hotărârii adoptate  cu majoritate.

În această ordine de gândire, propunem ca în datele statistice să fie reflectată această activitate a judecătorului, iar hotărârea casată, însoțită de opinia separată a judecătorului raportor, să nu fie atribuită acestui judecător, așa după cum se face în prezent.

 

  1. Articolul 340 CPP se completează cu aliniatul (4), cu următorul conținut:

„ Opinia separată va cuprinde  partea dispozitivă a hotărârii, starea de fapt și de drept constată de instanța de judecată, precum și  temeiurile de fapt și de drept, ce duc la  soluția promovată de judecătorul emitent, care, respectiv,  nu se va expune asupra considerentelor  motivate puse la baza hotărârii. ”

Notă: Opinia separată, ca act procesual emis în cadrul deliberării, trebuie să fie motivată. În cazul în care judecătorul care are opinie separată, expune și considerentele  motivate din cuprinsul hotărârii, sânt vădit  afectate principiile prevăzute la articolele 26 și 27 Cod de procedură penală. Asemenea caz nu este compatibil cu activitatea de judecată, de vreme ce frământările interioare cu care se confruntă judecătorul când expune motivele soluției, contrar voinței și raționamentului juridic promovat, macină gândirea pro activă și slăbește abilitatea de analiză  și apreciere a probelor administrate în cauză, lucru inadmisibil la redactarea hotărârii judecătorești.

 

  1. Articolul 340 CPP se completează cu aliniatul (5), cu următorul conținut:

„ În cazul în care cauza s-a judecat de completul de judecată format din mai mulți judecători,  deliberarea și pronunțarea hotărârii sau dispozitivului hotărârii poate fi amânată cel mult până la 10 zile.”

Notă: Această prevedere ar conduce la ridicarea calității actului de justiție, prin faptul că,  după ultimul cuvânt acordat inculpatului, judecătorii, care au judecat cauza, v – or avea posibilitate să se pregătească pentru deliberare –  una din cele mai importante faze ale procesului de judecată. Acest interval de timp este necesar, după caz,  pentru crearea unor condiții suplimentare în vederea studierii dosarului, astfel încât v – or fi mai favorabile puterea și randamentul judecătorului privind soluționarea chestiunilor prevăzute de lege.

În situația actuală, când după oferirea ultimului cuvânt inculpatului, instanța este obligată să se retragă în deliberare, există riscul de a greși, mai cu seamă în cazul în care agenda de lucru a zilei este încărcată cu zeci de cauze supuse judecării în continuare.

Activitatea privind judecarea cauzei penale este legată cu înfruntarea și depășirea unor stresuri emoționale și informaționale permanente. Suprasolicitarea psihoemoțională a judecătorului poate deteriora atât starea sănătății somatice, cât și  să influențeze negativ asupra procesului de soluționare a chestiunilor deliberative.

Totodată, această situație generează probleme legate de organizarea ședinței de judecată, când părțile sunt în așteptări prelungite asupra soluției pronunțate de instanță.

În consecință, pledăm pentru prevederile potrivit cărora  pentru motive întemeiate deliberarea și pronunțarea dispozitivului hotărârii pot fi amânate cu cel mult 10 zile, în mod special, pentru completul de judecată format din mai mulți judecători.

 

  1. Articolul 343 CPP se completează cu aliniatul (3), cu următorul conținut:

,, (3) După expirarea termenului de redactare a hotărârii judecătoreşti, instanţa de judecată este obligată, în cel mult 5 zile, să predea dosarul penal în cancelaria instanţei, efectuându-se menţiunea respectivă în registru. Controlul asupra acestei activităţi îi revine preşedintelui instanţei judecătoreşti sau, după caz, vicepreședintelui instanței respective.”

Notă: Prevederile propuse ar responsabiliza instanța  să ordoneze și să disciplineze  circuitul dosarului, astfel încât după pronunțarea hotărârii, dosarul penal să fie la timp predat în cancelarie și, respectiv, să fie expediat din instanță, conform competenței.

 

  1. Articolul 344 CPP se completează cu aliniatul (1/1), cu următorul conținut:

 „ Cauza parvenită în instanța de apel sau în instanța de recurs se repartizează, în termen de până la trei zile, completului de judecată cu desemnarea judecătorului raportor, în mod aleatoriu, prin intermediul programului informațional automatizat de gestionare a dosarelor.”

Notă: În prezent cauza parvenită în instanța de apel este repartizată unui singur judecător, ceea ce este greșit, de vreme ce cauza se judecă de completul de judecată format din trei judecători; totodată această modalitate de repartizare a cauzelor penale creează probleme suplimentare legate de formarea noului complet de judecată în cazul care se constată incompatibilitatea altui judecător din completul de bază, precum și  dificultăți esențiale la organizarea și desfășurarea ședinței de judecată, distorsionând programul de lucru a judecătorului inclus din alt complet de judecată; odată ce cauza se judecă colegial, ea, prin definiție, trebuie repartizată completului de judecată, în care toți judecătorii sunt responsabili, în mod egal.

 

  1. Articolul 330 alin.(1) CPP se modifică conținutul, cu următorul cuprins:

„ Suspendarea judecării cauzei se dispune în cazul în care: inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe în ședința de judecată; se efectuează expertiza judiciară numită în cauză; se efectuează procedura de extrădare a inculpatului sau de altă asistență juridică internațională în caza penală. Încheierea privind suspendarea cauzei se atacă cu recurs în termen de 3 zile de la pronunțare,  dosarul cauzei fiind expediat  instanței ierarhic superioare in termen de 3 zile de la înregistrare”.

Notă: Considerăm necesară și oportună extinderea cazurilor de suspendare a judecării cauzei penale, de vreme ce procedurile de extrădare a inculpatului și de efectuare a expertizei judiciare, la fel, ca și în cazul când inculpatul suferă de o boală gravă ce-l împiedică a se prezenta în ședința de judecată, necesită o durată îndelungată de timp, care influențează esențial asupra termenului rezonabil de judecată.

Pentru a nu fi afectat procesul penal, sub aspectul încălcării termenului rezonabil de judecată, se impune suspendarea și în cazurile menționate, care conțin circumstanțe obiective și credibile, de rând cu suspendarea în cazul în care inculpatul suferă de o boală gravă ce-l împiedică a participa la judecarea cauzei.

În vederea verificării legalității  încheierii privind suspendarea cauzei se instituie calea ordinară de atac – recursul, care, după caz, poate fi aplicată de părțile la procesul de judecată.

 

  1. Articolul 364/1 CPP se completează cu alin.(10) – (12), cu următorul conținut:

„ (10)  În cazul în care cauza se judecă în privința a mai multor persoane și unul sau unii cer judecata pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, cauza în privința tuturor se judecă  potrivit procedurii generale, iar la pedeapsă se aplică prevederile alineatului (8)  celor care au recunoscut săvârșirea faptei indicate în rechizitoriu  și au solicitat  ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

(11) În cazul în care în cauză există concursul de infracțiuni, iar inculpatul solicită judecata pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală referitor la una sa mai multe infracțiuni, dar nu la toate,  judecarea cauzei se face, pentru toate infracțiunile, potrivit procedurii  generale.”

(12) Sentința adoptată în condițiile prezentului articol poate fi atacată cu recurs, invocându-se doar erorile procesuale și cele cu privire la pedeapsa aplicată.”   

Notă: Judecarea cu apel a cauzei judecate în procedura specială prevăzută la articolul 364/1 CPP, care reglementează judecata pe baza probelor în faza de urmărire penală, este total nejustificată, de vreme ce în primă instanță probele nu sânt cercetate, iar  judecarea cauzei în apel presupune, în principal,  continuarea procedurii de cercetare a probelor administrate în primă instanță. Totodată, conform procedurii privind acordul de recunoaștere a vinovăției prevăzute în capitolul 3, Titlul 3, Partea Specială din CPP, care se bazează pe principii comune cu   procedura  prevăzută la articolul 364/1 CPP, cauzele penale se judecă în fond  și în recurs, adică lipsește calea ordinară de atac – apelul.

Reglementarea procedurii de judecată pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, impune precizări, din punct de vedere normativ, în cazul în care există participație și/sau concurs de infracțiuni, motiv pentru care, în baza principiilor procesului penal: egalitatea și desfășurarea procesului de judecată în termen rezonabil, precum și pentru a evita cazuri de incompatibilitate a judecătorului ori alte cazuri ce influențează negativ asupra actului final de justiție în procesul penal,  facem propunerile de rigoare.

În context, se propune ca  articolul 364/1 CPP să fie reamplasat întru-un capitol separat în cadrul procedurilor speciale din titlul 3, Partea specială a CPP, dat fiind că nu corespunde locul procedurii de judecată pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală în capitolul 3, titlu 2, Partea specială a CPP, de vreme ce cauza nu se judecă în procedura de drept comun, dar – în  procedură specială.

La fel, urmează a fi reamplasată norma din art. 364/1 alin. (8)CPP, de rând cu norma din art.509 alin.(4) CPP, în capitolul 8, Partea generală din Codul penal, dat fiind că conținutul normativ se referă la individualizarea pedepselor – instituție a dreptului penal, reglementată de legea penală.

 

  1. Articolul 364/1 alin.(8) CPP se completează cu propoziția, cu următorul conținut:

„ În cazul infracțiunilor deosebit de grave și excepțional de grave, se reduce pedeapsa numai din limita maximă prevăzută de sancțiunea normei speciale.”

Notă: În cazul infracțiunilor deosebit de grave și excepțional de grave, valorile sociale protejate de legea penală sunt extrem de importante, motiv pentru care, pentru a evita aplicarea unor pedepse incomensurabile gravității faptelor și pentru a nu se resimți acut sentimentul de injustiție în societate, se impune de exclus cazurile  de reducere cu o treime a limitei minime de pedeapsă cu închisoare, prevăzută de lege pentru asemenea infracțiuni.

 

  1. Articolul 395 se completează cu alin.(1/1), cu următorul conținut:

„ În cazul în care se pronunță sentință de condamnare pentru infracțiuni grave, deosebit de grave și excepțional de grave , iar inculpatul pedepsit cu închisoare cu executare nu este arestat  preventiv,  se aplică sau  se înlocuiește măsura preventivă cu arestarea preventivă până la definitivarea hotărârii, acesta fiind reținut și arestat din sala ședinței de judecată, cu excepția inculpatului care la data pronunțării sentinței este minor, invalid de gradul 1sau 2, pensionar de vârstă și nu este arestat preventiv.”

Notă: Dacă persoana se condamnă cu închisoare cu executare pentru infracțiuni grave, deosebit de grave și excepțional de grave este rezonabilă și rațională aplicarea sau  înlocuirea măsurii preventive cu arestarea preventivă până la definitivarea hotărârii, aceasta fiind reținută și arestată din sala ședinței de judecată. Astfel, v-or fi evitate situațiile dificile când inculpatul aflat la libertate, după aplicarea pedepsei cu închisoare, dispare, eschivându-se cu rea – credință de la judecata în căile ordinare de atac și, după caz, de la executarea pedepsei ă situații frecvente, soldate cu cheltuieli suplimentare evidente. Totodată, această normă ar consolida sentimentul de justiție echitabilă în societate.

 

  1. Articolul 401 se completează cu alin.(3), cu următorul conținut:

(3) „ În cazul în care  apelul este declarat de apărător este necesar să fie anexată dovada privind consimțământul respectiv a persoanei pe care o asistă, aceasta nemaiavând dreptul pe viitor să declare apel în nume propriu, cu excepția cazului când s-a dispus anunțarea inculpatului în căutare și, fiind reținut, a primit copia de pe sentință.

Notă: Această prevedere legală ar exclude situațiile când inculpatul și avocatul său  atacă hotărârea judecătorească la diferite perioade de timp și cu invocarea motivelor și cerințelor diferite sau care se suprapun, fapt ce destabilizează și distorsionează procesul de judecată în calea de atac.

 

  1. Articolul 405 alin.(3), p.5) CPP, după prima propoziție, se reformulează conținutul, în următoarea redacție:

„ Cererea motivată  privind cercetarea probei noi se înaintează în cazurile dacă partea n-a cunoscut despre existența ei și/sau dacă a fost respinsă la cercetarea judecătorească în primă instanță.”

Notă: În instanța de apel, de regulă, participă un alt procuror, fapt ce nu trebuie să faciliteze partea acuzării de a invoca probe noi în raport cu partea adversă care și-a păstrat componența și la judecata în apel.

În practica judiciară, există cazuri când la judecarea apelului se cere cercetarea probelor noi, sub pretextul că avocatul n-a participat în primă instanță, ceea ce nu este justificat, de vreme ce în primă instanță părții apărării i-a fost respectat dreptul de a cere  cercetarea probelor noi. Or, datorită reglementărilor actuale, se creează spații de manevre pentru lungirea nejustificată și tergiversarea procesului de judecată în apel, prin excesul de cereri privind cercetarea probelor noi.

 

  1. Articolul 405 alin.(4) CPP, se completează cu propoziția, cu următorul conținut:

„ Pentru inculpatul și/sau alte persoane interesate, asistate de traducător sau de translator, se depune cerere de apel tradusă în limba maternă sau pe care o cunosc.”

Notă: Conform prevederilor art.16 alin.(4) CPP, se impune înmânarea cererii de apel inculpatului, precum și persoanelor în care sunt atinse drepturile și interesele procesuale, în limba maternă sau pe care o cunosc, astfel autorului apelului îi revine obligația, odată cu depunerea cererii de apel,  de a le și traduse în modul corespunzător. O asemenea reglementare ar evita anumite impedimente procesuale și, chiar, situații confuze la judecarea apelului, în vederea respectării principiului de bază ce vizează limba în care se desfășoară procesul penal  și dreptul la interpret și la traducător.

 

  1. Articolul 405 se completează cu alin.(3/1), cu următorul conținut:

„ În cazul în care nu este semnată sau atestată cererea de apel, apelantul sau reprezentantul său poate s-o confirme  în ședința de judecată.”

Notă: Această prevedere legală ar exclude cazurile de practică neunitară când este apreciat inadmisibil apelul nesemnat sau când, în aceiași situație, apelul se judecă după ce este confirmat de autor în ședința de judecată. Pledăm pentru ultima soluție, dat fiind că în cazul în care nu este semnată sau atestată cererea de apel, apelantul sau reprezentantul său poate s-o confirme în ședința de judecată, astfel fiind respectate principiile unui proces echitabil.

 

  1. Articolul 405 se completează cu alin.(4/1), cu următorul conținut:

„ Avocatul, care a participat în primă instanță, după pronunțarea sentinței, este obligat să consulte inculpatul în vederea stabilirii poziției cu privire la declararea apelului, rezultatul fiind consemnat și anexat la dosar. În cazul în care inculpatul sau altă persoană interesată, aflată în stare de arest, exprimă voința de a ataca sentința, avocatul este obligat să – i acorde asistența juridică cuvenită la declararea apelului.”

Notă: Această prevedere legală ar consolida dreptul la apărare  și la asistență juridică calificată acordată inculpatului. Tot odată, cererea de apel va avea un conținut argumentat și o formă bine determinată, fapt ce corespunde exigenților și cerințelor legii.

 

  1. Articolul 406 CPP se restabilește și va avea următorul cuprins:

„ În cazul în care apelantul, legal citat, lipsește nemotivat la două termene în fața instanței, precum și nu informează instanța despre motivele neprezentării în ședința de judecată, se consideră renunțarea la apel, ca efect fiind încetarea procedurii de apel.

În cazul dat, după prima absență în ședința de judecată, instanța, citându-l repetat, va informa apelantul despre consecințele absenței nejustificate repetate privind încetarea procedurii de apel, dovada respectivă fiind anexată la dosar.”

Notă: Această prevedere legală ar disciplina și responsabiliza apelantul de a se prezenta în ședința de judecată, de vreme ce  multe procese de judecată se tergiversează din motivul neprezentării lui, deși este citat legal.

 

  1. Articolul 407 alin. (2) CPP se completează cu propoziția, cu următorul cuprins:

„ În cazul în care persoana în favoarea căreia este declarat apel de către procuror nu este de acord cu retragerea, aceasta este în drept să preia motivele invocate de apelant și cauza se judecă în  procedura prevăzută la articolele 413 – 418 CPP.”

Notă: În practica judiciară persistă cazuri când persoana în favoarea căreia este declarat apelul nu este de acord cu retragerea efectuată de procuror, iar ea, cu toate că nu-i de acord cu sentința, n-a atacat-o din motivul că apelul dat conține motive și cerințe similare poziției procesuale susținute pe parcursul procesului penal.

În asemenea caz, soluția legislativă existentă, prevăzută la articolul 407 alin. (3)  CPP  – în cazul retragerii apelului, instanța de apel încetează procedura de apel, preluată în mod automat în baza cererii de retragere a apelului de către procuror, pare a fi formală și simplistă.

Or, poziția procurorului, în cazul dat, creează pericolul de a fi afectate drepturile și interesele legitime ale persoanei în favoarea căreia este declarat apelul, care, prin declararea apelului, manifestă încredere indispensabilă actului de justiție, la înfăptuirea căruia contribuie și procurorul.

Judecarea apelului  semnifică tratarea egală a persoanelor participante în procesul penal pe toată durata desfăşurării procedurilor în faţa instanţei de judecată, fără ca vreuna dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă sau cu celelalte persoane, aşa încât părţile litigante să aibă posibilitatea de a-şi susţine poziția procesuală și punctul de vedere asupra sentinței până la definitivare și punere în executare, într-o aşa manieră încât să nu fie puse într-o situaţie net dezavantajată una faţă de alta.

Or, în cazul dat, hotărârea judecătorească nu poate fi bazată pe un simplu act de voinţă sau un aranjament  formal coordonat sau pe o lacună a legii, ci trebuie să se bazeze pe temeiurile de fapt și de drept ce urmează a fi stabilite în cadrul unui proces echitabil în care sunt reflectate și asigurate drepturile procesuale ale tuturor persoanelor participante la acest proces penal.

Prin urmare, odată ce apelul retras de procuror, ca fiind unicul act de sesizare efectivă a instanței de apel, nu este susținut de persoana în favoarea căreia este declarat apelul, se impune norma de drept, capabilă să resuscite situația creată și, respectiv, în mod normal și firesc, să dea curs procesului de judecată în apel, astfel încât în cauză să fie înfăptuită justiția.

 

  1. Articolul 412 CPP se completează cu alin. (1/1), cu următorul cuprins:

„ Judecătorul raportor desemnat asigură îndeplinirea actelor procedurale preparatorii ale instanței de judecată în apel, informează completul de judecată cu privire la dosarul studiat și pregătește proiectul hotărârii adoptate.”

Notă: În procedura apelului se impune de evidențiat locul și rolul judecătorului raportor, motiv pentru care pledăm pentru această normă, care, totodată, ar evidenția și responsabiliza activitățile speciale ale judecătorului raportor, desemnat la repartizarea cauzei completului de judecată. Respectiv, în alin.(2) sintagma „ președintele completului de judecată” se va înlocui cu sintagma „ judecătorul raportor”

 

  1. Articolul 412 CPP se completează cu alin. (8), cu următorul cuprins:

„ În cazul în care în ședința de judecată, în mod repetat, nu se prezintă procurorul și/sau apărătorul, citați legal, este sesizată autoritatea competentă privind examinarea cazului disciplinar în privința persoanei respective, rezultatul fiind comunicat instanței în termen de până la 30 zile din data sesizării.”

Notă: Această prevedere legală ar disciplina și responsabiliza procurorul și apărătorul de a se prezenta în ședința de judecată, de vreme ce multe procese de judecată se tergiversează din motivul neprezentării, în mod special, al apărătorului inculpatului, deși este citat legal.

 

  1. CPP se completează cu articolul 4121, cu următorul cuprins:

„ Admisibilitatea în principiu a apelului ”

(1) Instanța de apel examinează admisibilitatea în principiu a apelului declarat împotriva sentinței, fără citarea părților, deliberând în baza materialului din dosar.

(2) Completul de judecată format din 2 judecători, prin decizie motivată, va decide în unanimitate asupra inadmisibilității apelului înaintat în cazul în care constată:

  1. a) apelul este declarat tardiv și nu conține motive temeinice ce au determinat întârzierea;
  2. b) apelul este inadmisibil.

(3) În cazul în care nu există unanimitate sau nu se constată temeiurile prevăzute la alin. (2), prin încheiere, se dispune judecarea apelului, fiind fixată data ședinței de judecată.

(4) Decizia privind inadmisibilitatea apelului se comunică în modul prevăzut de lege și poate fi supusă recursului.”

Notă:  Această prevedere legală ar eficientiza și ar simplifica procesul de judecată în apel, excluzând situațiile formale când se  judecă cauza în ședința de judecată, cu citare și, respectiv, cu participarea persoanelor, iar  apelul este declarat peste termenul prevăzut de lege și nu conține motive temeinice ce au determinat întârzierea sau apelul este inadmisibil, astfel soluțiile fiind evidente, în baza materialului cauzei.

De exemplu, în cazul în care apelul este tardiv și la dosar lipsesc date, ce ar confirma motivul întârzierii declarării acestui apel, sau în cazul în care apelul este declarat repetat ( în practică există cazuri când inculpatul arestat a declarat apel de două și mai multe ori), sau în cazul în care persoana care a declarat apel nu se regăsește în lista persoanelor menționate la art.401 CPP, etc.

 

  1. Articolele 413 alin. (5), 433 alin.(3) și 447 alin. (3) CPP, se completează cu ultima propoziție, cu următorul conținut:

„ Rezumatul luării de cuvânt a procurorului și avocatului, cu soluția solicitată, se prezintă instanței în formă scrisă și se anexează la dosar.”

Notă: Această prevedere legală ar responsabiliza procurorul și avocatul în exercitarea funcției procesuale de învinuire și, respectiv, de apărare, astfel încât aceste două funcții de bază a procesului de judecată se vor manifesta mai clar și mai explicit în fața instanței.

 

  1. Articolul 413 CPP se completează cu alin.(4/1), cu alin.(5/1) și cu alin. (7/1), cu următorul conținut:

„ În cazul în care se contată cazurile prevăzute la articolul 143, la cererea părților sau din oficiu, în interesele inculpatului, instanța dispune efectuarea expertizei, dacă părțile nu înaintează asemenea cerere.”

Notă: Constatând că este necesară efectuarea expertizei, potrivit art. 144 CPP, dacă părțile nu cer dispunerea ei, instanța este obligată să facă acest lucru, în interesele inculpatului.

Această normă ar exclude interpretări judiciare eronate cu privire la art. 413 alin.(3) CPP, potrivită cărora  numai la cererea părților, instanța de apel poate administra probe noi.

 

  1. Articolul 413 CPP se completează cu alin.(5/1), cu următorul conținut:

„ Luarea cuvântului trebuie să fie clară și concisă, în limitele de până la 15 minute, iar în cazul în care depășește acest interval de timp, se prezintă instanței în formă scrisă.”

Notă: Această normă de drept ar exclude cazuri de luări de cuvânt îndelungate și nesemnificative, iar pe alocuri, incoerente și lipsite de substanță juridică.

 

  1. Articolul 413 CPP se completează cu alin. (7/1), cu următorul conținut:

„  În cazul în care inculpatul, citat legal, nu se prezintă în ședința de judecată la ultimul cuvânt și nu informează instanța despre motivul neprezentării sau motivul invocat este neîntemeiat, urmează deliberarea și adoptarea hotărârii.”

Notă:Această normă de drept ar exclude cazuri de reluare a cercetării judecătorești din motivul neprezentării inculpatului la ultimul cuvânt – așa după cum indică CSJ și, respectiv, care conduc la acțiuni procesuale suplimentare, iar în final – la tergiversarea procesului de judecată.

 

  1. Articolul 414 CPP se completează cu alin. (8), cu următorul conținut:

„ (8) În cazul în care  se consideră ca calificarea infracțiunii reținută prin sentința apelată  urmează a fi modificată, instanța este obligata sa pună in discuție această chestiune și să amâne ședința de judecată pentru a oferi inculpatului posibilitate de a pregăti apărarea. Daca această calificare vizează o infracțiune pentru care este necesara plângerea prealabila a persoanei vatamane, instanța de apel va cita persoana respectivă în vederea clarificării poziției și în cazul înaintării plângerii prealabile, cercetarea judecătoreasca continuă, in caz contrar procesul penal urmează a fi încetat.”

Notă: Întru respectarea dreptului la un proces echitabil, inculpatul trebuie informat cu privire la natura și cauzele învinuirii, ceea ce semnifică și aducerea la cunoștința lui, de rând cu fapta imputată,  și încadrarea juridică a faptei respective. Astfel, articolul 6, par.3 din Convenție recunoaște inculpatului nu numai dreptul de a cunoaște despre fapta ce i se reproșează, ci și pe acela de a cunoaște și calificarea juridică a acestei fapte; în ambele cazuri, informarea trebuie să fie detaliată și precisă.

În cazul în care, instanța, judecând apelul, își formează concluzia cu privire la recalificarea infracțiunii deduse judecății, prin prisma prevederilor articolului 6, par.3 din Convenție, se impune reglementarea propusă, astfel încât inculpatului să-i fie asigurat dreptul la un proces echitabil, sub aspectul cunoașterii calificării infracțiunii.

 

  1. Articolul 415 alin. (1), pct. 3) va avea următorul cuprins:

„ Admite apelul, casează sentința atacată și dispune rejudecarea de către prima instanță dacă se constată:

a) netemeinicia și ilegalitatea sentinței de achitare sau de încetare pe temeiuri de nereabilitate;

b) judecarea în primă instanță în lipsa inculpatului și/sau apărătorului, nelegal citați sau care, legal citați, au fost in imposibilitate de a se prezenta în ședința de judecată si de a înștiința instanța despre aceasta imposibilitate;

c) încălcarea legii la formarea completului de judecată, la participarea obligatorie a interpretului, traducătorului, la competența materială sau după calitatea persoanei cu condiția că se va dispune rejudecarea de către instanța competentă.”

Notă:  Formula normativă actuală lasă loc pentru discuții și interpretări diferite în ce privește cazurile de rejudecare a cauzei de către prima instanță. Propunerea respectivă vine cu scopul de a concretiza și preciza cazurile în care se pronunță soluția: admite apelul, casează sentința atacată și dispune rejudecarea de către prima instanță, mai cu seamă că cazurile prevăzute la lit. b) și c) nu pot fi înlăturate în cadrul ședinței de judecată în apel. În cazul casării sentinței de achitare sau de încetare a procesului penal pe temeiurile de nereabilitare, prin judecarea cauzei în apel și condamnarea inculpatului, acesta este lipsit de dreptul la calea ordinară de atac – apelul împotriva hotărârii de condamnare.

 

  1. Articolul 415 alin. (5) se completează cu propoziția cu următorul conținut:

„ În luarea de cuvânt, apelantul expune opinia cu privire la susținerea apelului, iar, în cazul în care în ședința de judecată invocă motive și cerințe suplimentare, le argumentează.”

Notă: Această prevedere legală ar accelera procesul de judecată, de vreme ce nu este necesar și oportun de repetat cerințele și motivele relevate în cuprinsul apelului odată ce copia de pe apelul declarat este comunicată părții procesuale adverse, iar instanța, examinându-le, se expune în deliberare.

 

  1. Articolul 417 CPP se completează cu alin. (4), cu următorul cuprins:

„ În cazul în care se pronunță dispozitivul deciziei, acest act procedural, pe lângă dispozițiile menționate la art.395 sau, după caz, la art. 396, va cuprinde și dispoziția privind soluția expusă în partea dispozitivă a hotărârii atacate.”

Notă:  Dispozitivul deciziei, de rând cu cel al sentinței, necesită a fi reglementat prin normă separată și, în această ordine de idei, se cere a fi inclusă suplimentar dispoziția cu privire la soluția dată de prima instanță sau, după caz, de instanța de apel și recurs, astfel fiind oferit acestui act procedural in conținut consistent și deplin.

 

  1. Articolul 419 CPP se completează cu alin. (2), cu următorul cuprins:

„ (2) Rejudecarea cauzei în procedura respectivă nu presupune o nouă judecare completă a cauzei penale, ci efectuarea numai acelor acte și acțiuni a căror realizare, întrucât nu au fost legal îndeplinite de prima instanță, se impun, în strictă conformitate cu regulile generale pentru judecarea cauzei în fond sau, care, deși erau necesare, nu au fost efectuate în cadrul cercetării judecătorești.”

Notă: Această prevedere legală ar preciza unele aspecte de procedură în cazul rejudecării cauzei de către instanța de apel potrivit procedurii generale pentru judecarea cauzelor în primă instanță; totodată ar exclude cazurile în care în procedura respectivă se cere, iar, uneori, și se cercetează din nou probatoriul administrat în cauză.

 

  1. Articolul 423 CPP se completează cu alin. (2), cu următorul cuprins:

„ (2) În cazul în care recurentul, legal citat, lipsește nemotivat la două termene în fața instanței, precum și nu informează instanța despre motivele neprezentării în ședința de judecată, se consideră că recursul este retras în condițiile prevăzute la alin. (1). În cazul dat, după prima absență în ședința de judecată, instanța, citându-l repetat, va informa recurentul despre consecințele absenței nejustificate repetate privind  încetarea procedurii de recurs, dovada respectivă fiind anexată la dosar.”

Notă: Această prevedere legală ar disciplina și responsabiliza recurentul de a se prezenta în ședința de judecată, de vreme ce multe procese de judecată se tergiversează din motivul neprezentării lui, deși este citat legal.

 

  1. Articolul 431 CPP alin. (2) se modifică, cu următorul cuprins și, respectiv, articolul 446 CPP se completează, cu următorul cuprins :

„ Judecătorul raportor desemnat asigură îndeplinirea actelor procedurale preparatorii ale instanței de judecată în recurs, informează completul de judecată cu privire la dosarul studiat și pregătește proiectul hotărârii adoptate.”

Notă: În procedura recursului se impune de concretizat și precizat activitățile judecătorului raportor, astfel încât, fiind evidențiate prin lege, se va obține și  responsabilizarea corespunzătoare.

 

  1. Articolul 432 alin.(1) pct. 4) CPP se modifică, având următorul cuprins:

„ Completul de judecată format din 2 judecători, prin decizie motivată, va decide în unanimitate asupra inadmisibilității recursului înaintat în cazul în care constată:

pct. 4)  recursul este inadmisibil”

Notă: Considerăm că la examinarea admisibilității în principiu a recursului, instanţa nu poate să-şi formeze concluzia că recursul este vădit neîntemeiat. Asemenea concluzie poate fi formată doar în rezultatul judecării recursului în fond, cu participarea părților.

Pe această linie de gândire, pledăm ca această normă să posede următorul conținut: „ recursul este inadmisibil” – soluție aplicabilă în cazul în care se constată că recursul este declarat împotriva unei hotărâri nesusceptibile acestei căi ordinare de atac sau este declarat de către persoane care nu sunt titulari ai dreptului de recurs prevăzut de lege sau este declarat cu depăşirea limitelor legale în care se poate declara recurs de către diferiţi titulari, sau nu corespunde după formă și conținut, adică în cazurile în care nu se judecă fondul recursului. 

Cât privește soluţia: ,, respinge recursul ordinar, ca fiind neîntemeiat”, aceasta este valabilă doar în cazul judecării recursului, astfel încât urmează a se regăsi în art. 435 alin. (1), pct. 1) CPP (vezi propunerea la pct. 50).

 

  1. Articolul 432 alin.(4) CPP se modifică, având următorul cuprins:

„ În cazul în care nu există unanimitate sau nu se constată temeiurile prevăzute la alin. (2), prin încheiere  se dispune judecarea recursului, fiind fixată data ședinței de judecată, cu citarea părților.”

Notă: Norma de drept propusă concordă cu cea propusă la pct. 27; totodată este o normă clară, precisă și previzibilă în raport cu articolul 432 alin.(4) CPP, în vigoare, ce se propune a fi modificat, precum și cu articolul 432 alin.(5) CPP, în vigoare.

 

  1. Articolul 432 alin.(5) se abroga si in articolul 433 alin.(1) se exclude sintagma : „ Recursul se judecă fără citarea părților la proces. ”

Notă:  Prevederile din articolele 432 alin.(5) și 433 alin.(1)  CPP, din care rezultă că recursul declarat împotriva deciziei instanței de apel este pasibil judecării fără citarea parților la proces și, respectiv, fără participarea acestora, suscită dezbateri practico – științifice, de vreme ce hotărârea este dată în ultima cale ordinară de atac, ea fiind crucială pentru soluționarea legală a procesului penal.

La o primă vedere, prin această procedură simplă și rapidă se evită durata nerezonabilă a procesului de judecată, se obține o reducere a încărcăturii judecătorului și o situație mai confortabilă pentru judecarea cauzei, respectiv, se reduc esențial costurile legate de acțiunile procesuale, fiind omisă citarea părților și participarea lor la procesul de judecată.

La o examinare mai atentă și mai profundă, se observă însă că această procedură ridică, în mod obiectiv, o serie de probleme de drept ce vizează mai multe aspecte ale procesului penal echitabil, în mod special asigurarea și garantarea drepturilor părților și a celorlalți participanți în procesul penal, prin prisma prevederilor Constituției, Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și pactelor și tratatelor internaționale în materie procesual penală privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte.

Procedura cu privire la judecarea recursului ordinar fără citarea parților la proces prevăzută la art. 433 alin.(1) CPP, sub aspectul comparativ între instituțiile de drept procesual – penal cu un domeniu comun determinat, nu este în concordanță cu procedura judecării recursului împotriva hotărârilor judecătorești pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, prevăzută la articolul 447 CPP, din care rezultă citarea obligatorie și participarea părților procesului penal la ședința de judecată.

Astfel, în legea procesual – penală persistă o situație juridică confuză și inexplicabilă, cu un tratament diferențiat și inegal al subiectelor de drept, când procedura judecării recursului în cazul în care se atacă sentința judecătoriei și procedura judecării recursului în cazul în care se atacă decizia curții de apel, sunt total diferite, deși în ambele cazuri se judecă cauza penală în aceiași cale ordinară de atac. 

În treacăt, se mai observă că nu există o altă diferență, decât numărul judecătorilor din completul de judecată,  între procedura de  judecare a recursului fără citarea parților la procesul de judecată  și procedura de examinare a admisibilității în principiu a recursului – situație, care, la fel, creează o mulțime de semnificații disparate termenului –  recursul ordinar.

Elementul nou – judecarea recursului ordinar fără citarea părților și, respectiv, fără participarea acestora, nu dispune de argumente noi, temeinice și serioase, deoarece:

a) nu se constată condiții obiective ce au impus modificarea procedurii privind judecarea recursului în cazul în care se atacă decizia curții de apel, de vreme ce este menținută  procedura privind judecarea recursului în cazul în care se atacă sentința judecătoriei, care, în principiu,  este similară;

b) nu sunt evidențiate finalitățile urmărite prin implementarea acestor  reglementări și nu este clar efectul juridic al aplicării lor, prin prisma respectării dreptului persoanei la un proces de judecată echitabil;

c) nu se bazează pe izvoarele dreptului în legislațiile comparate și pe principiile marilor sisteme de drept din lume; efectuând un studiu comparat nu am găsit în ale legislații procesual – penale reglementări similare ce prevăd judecarea recursului, ca cale ordinară de atac, fără citarea părților și fără participarea persoanelor ale căror interese sunt atinse prin motivele invocate de recurent.

Procedura de judecare a recursului fără citarea părților la proces nu prevede ordinea de desfășurare a ședinței de judecată; totodată, potrivit legii, nu se încheie procesul – verbal al ședinței de judecată și nu se utilizează mijloacele de înregistrare audio și/sau video ori alte mijloace tehnice.

În atare situație, procedura respectivă nu respectă, în deplină măsură, principiile procesului de judecată echitabil: transparența, publicitatea și accesibilitatea, precum și îngrădește dreptul persoanei de a înainta cererea de recuzare în cazul în care consideră că există incompatibilitatea judecătorului.

Or, judecarea recursului ordinar fără citarea părților eclipsează substanțial principiile fundamentale ale procesului de judecată: accesul la justiție, dreptul la apărare şi egalitatea armelor în procesul penal, precum și nu respectă condițiile generale ale judecării cauzei penale în căile ordinare de atac prevăzute la articolul 314 alin. (1) CPP: nemijlocirea, oralitatea și contradictorialitatea.

Această procedură nu prevede expres locul desfășurării ședinței de judecată și cum se manifestă solemnitatea și publicitatea ședinței de judecată, de vreme ce, potrivit legii, accesul publicului, precum și părților la proces, nu este interzis, etc.

La fel, prezentarea referinței solicitate în baza art. 431 alin.(1), pct.1/1 CPP, în cadrul aceste proceduri, suferă de anumite deficiențe, în special în cazul în care persoana n-a primit această solicitare, deoarece se află în detenție ori în alt loc necunoscut, iar instanța nu dispune de asemenea date,  sau pentru depunerea referinței solicitate, persoana vizată cere desemnarea  avocatului din oficiu, etc.

Analizând practica judiciară, se observă că în multe dosare lipsesc referințe din partea condamnaților, precum și datele că cunosc despre solicitarea de a le prezenta instanței de recurs.

În context, evidențiem temeiul pentru judecarea recursului în ședință publică – dacă Colegiul format din 3 judecători consideră cauza de un interes deosebit pentru jurisprudență, prevăzut la  articolul 432 alin.(5) CPP.

Această normă procesual – penală, ce indică la unicul temei pentru judecarea în ședință publică a recursului ordinar declarat împotriva deciziei curții de apel, nu este clară și precisă, astfel încât, fiind susceptibilă de interpretări judiciare subiective și diferite, creează riscuri de practici judiciare imprevizibile și surprinzătoare; or, de felul cât de clară și coerentă este formulată de legiuitor, depinde cât de uniformă și unitară va fi aplicată legea.

Ca consecință, la această dimensiune de judecată a cauzei penale în calea ordinară de atac – recursul, s-au acumulat și continue să se acumuleze mai multe puncte de vedere atât ale practicienilor, cât și ale doctrinarilor, deseori diverse și controverse, majoritatea orientate asupra încercărilor de sintetizare și ordonare a cunoștințelor teoretice și practice, în vederea respectării dreptului persoanei la un proces de judecată echitabil.

Considerăm că în procedura respectivă ideea de justiție nu trebuie sacrificată de dragul simplificării exagerate și conformității funcționale, de vreme ce modalitatea în care este reglementată, introduce riscuri enorme și evidente pentru înfăptuirea corectă a actului de justiție. Existența unor dispoziții extrem de generale, fără detalierea unor soluții ce se impun în diverse situații ce se pot ivi, creează riscuri majore de a comite erori judiciare la judecarea recursului fără citarea părților la proces sau de emiterea unor sluții formale, cum ar fi  dispunerea rejudecării cauzei.

Prin urmare, sub aspectul asigurării garanțiilor și condițiilor egale în toate cazurile și pentru toate persoanele la un proces de judecată echitabil, urmărind scopul realizării principiilor de elaborare, adoptare și aplicare a legii: oportunității, coerenței, consecvenței și echilibrului între reglementările concurente,  pledăm pentru o singură procedură de judecată în recursul ordinar, sub aspectul că cauza penală să se judece în această cale ordinară de atac cu citarea și, respectiv, cu participarea procurorului și persoanelor indicate la articolul 401 CPP.

La formarea poziției cu privire la procedura bazată pe prevederile din articolele 433 alin.(1) și 432 alin.(5) CPP,  sunt solicitate prevederile stipulate în articolele 20, 26, 54 din Constituție; articolele 6 alin. (1) și 13 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului; articolul 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, în coroborare cu prevederile din  articolele 17 alin.(1) și (2), 19 alin.(1) și 24 din Codul de procedură penală.

Călăuzitoare, în acest sens, este Hotărârea Curții Constituționale nr. 16 din 19.07.2005 „ Privind controlul constituționalității unor dispoziții ale art.421,art.423 alin(1), art.452 alin(1) și art.455 alin (3) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova”, în care, printre altele, este stipulat „ Apreciind drept neconstituționale prevederile respective ale art.421 din Codul de procedură penală, Curtea a recunoscut de fapt dreptul subiecților indicați in art.401 alin.(1) pct.2)-4) de a declara personal recurs împotriva hotărârea instanțelor de apel și, implicit, de a participa personal la judecarea recursului.”

În această ordine de idei, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra necesității garantării și protejării dreptului persoanei la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele  legitime ( art.20 din Constituție) și asupra dreptului la apărare ( art.26 din Constituție) în multiple hotărâri ( nr.20 din 16.06.1997; nr.22 din 30.06.1997; nr.10 din 17.03.1998; nr.16 din 28.05.1998; nr.8 din 15.02. 2000; nr.7 din 13.02. 2001; nr.46 din 24.11.2002; nr.12 din 19.06. 2003; nr.2 din 19.02.2004).

În concluzie, reiterăm opina potrivit căreia procedura judecării recursului ordinar propusă asigură în totul accesul liber la justiție a persoanei participante la procesul penal, alegerea reală, dar nu declarativă, a poziției, modului și mijloacelor de susținere a ei de către partea apărării și partea acuzării, fiind independente de instanță, de alte organe ori persoane, de vreme ce instanța de judecată, prin definiție, nu se manifestă în favoarea vreunei dintre părțile procesului penal.

Justiția, ca serviciu public, se înfăptuiește pentru justițiari, respectiv, participarea acestora, precum și altor persoane participante la procesul penal, trebuie asigurată real și efectiv, dar nu restricționată prin lege.

 

  1. Articolul 435 alin. (1), pct. 1) CPP va avea următorul cuprins:

,, Respinge recursul ordinar, cu menţinerea hotărârii atacate în cazul în care : a) este nefondat; b) este tardiv; c) este inadmisibil.”

Notă: Soluţia legislativă din art.435 alin.(1) pct.1) CPP este incompletă și confuză. Recursul este inadmisibil atunci când se exercită împotriva unei hotărâri nesusceptibile acestei căi ordinare de atac sau se declară de către persoane care nu sunt titulari ai dreptului de recurs prevăzut de lege sau cu depăşirea limitelor legale în care se poate declara recurs de către diferiţi titulari. Recursul este nefondat, atunci când hotărârea atacată este legală, întemeiată şi motivată. Recursul este tardiv, atunci când a fost declarat peste termenul stabilit de lege, excepţie fiind condiţiile repunerii în termen. Aceste noţiuni, unanim recunoscute de doctrină şi legislaţia internaţională, au semnificații juridice diferite, astfel în cazul în care se respinge recursul ordinar nu poate fi utilizată numai sintagma „ respinge recursul ca inadmisibil”, dat fiind că menținerea hotărârii atacate este pasibilă și în cazul în care recursul este nefondat, și în cazul în care recursul este tardiv.

Altfel spus, soluția legislativă existentă, prevăzută la art.435 alin.(1) pct.1) CPP – respinge recursul ca inadmisibil, cu menținerea hotărârii atacate, nu este valabilă, din punct de vedere juridic, pentru cazurile în care se constată că hotărârea atacată este legală, întemeiată și motivată, iar recursul este nefondat  sau este tardiv.

 

  1. Articolul 435 alin. (1), pct. 2), lit. c) CPP va avea următorul cuprins:

,, c) rejudecă cauza şi pronunţă o nouă hotărâre, dacă nu se agravează situaţia condamnatului prin calificarea infracţiunii, alta decât cea dată de prima instanţă şi/sau de instanţa de apel, după caz, dispune rejudecarea de către instanţa, care a admis eroarea judiciară în cazul în care se agravează situația inculpatului sub aspectul menționat și/sau  în cazul în care se constată vreunul din cazurile prevăzute la articolul 251 alin.(2).”

Notă: Considerăm, că reglementările din articolul 435 alin.(1), pct.2), lit. c) CPP, cel puţin, sunt discutabile, nemaivorbind de faptul că, prin aplicarea acestei norme,  judecata în recurs nu se bazează pe  principii clare, precise și previzibile privind rejudecarea cauzei, astfel existând riscul interpretării  subiective și, uneori, eronate a temeiului de casare a deciziei recurate, cu dispunerea rejudecării apelului – soluție frecvent adoptată, care se răsfrânge asupra termenului și  cursului procesului penal de judecată, respectiv, și asupra cheltuielilor de judecată.

În contextul dat, considerăm necesar de precizat cazurile de rejudecare, evitând, în asemenea mod, soluțiile  subiective  privind trimiterea cauzei la rejudecare în instanța de apel, de vreme ce instanța de recurs va fi determinată să adopte soluția prevăzută la art. 435 alin. (1),  pct. 2), lit. c) CPP în cazurile strict stabilite de lege.

De altfel, aplicarea unei pedepse mai aspre în cazul în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, pentru a repara erorile de drept comise de instanţa de fond (judecătoria şi curtea de apel), nu trebuie să constituie un impediment pentru instanţa de recurs de a soluţiona definitiv cauza prin darea unei hotărâri irevocabile în partea pedepsei. La fel, recalificarea faptei, în sensul atenuării și, respectiv, neagravării situației inculpatului, soluţionarea acţiunii civile la judecarea recursului ordinar prin care instanţa de recurs obligă condamnatul la achitarea despăgubirilor cuvenite părţii civile, etc. – nu trebuie să constituie temei pentru a trimite cauza la rejudecare în instanţa de apel.

 

  1. Articolul 435 CPP se completează cu alin. (4) și articolul 449 CPP se completează cu alin. (3), cu următorul cuprins:

„ Decizia instanței de recurs privind rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost casată trebuie să cuprindă temeiurile de recurs, motivele adoptării soluției date, precum și indicațiile concrete și precise privind activitățile ce urmează a fi desfășurate în procedura de rejudecare, cu specificarea probelor care necesită a fi cercetate de instanța de rejudecare.”

Notă: Urmărind scopul de a eficientiza procedura de rejudecare a cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost casată,  propunerea respectivă pune accentul pe claritate și precizie referitor la îndeplinirea  indicațiilor instanței de recurs;  totodată, în ședința de judecată în apel se va cerceta direct și nemijlocit  numai acele probe, care–s  indicate în decizia instanței de recurs, celelalte probe urmând să fie examinare, prin citire,  adică fără a fi chemați în ședința de judecată, din nou, martorii, a căror declarații nu se contestă, sub aspectul admisibilității ca probe; totodată, această prevedere ar ridica valoarea deciziei instanței de recurs, care, de rând, cu soluția dată, ar conține concluzii clare și argumentate  privind aprecierea greșită a probelor, efectuată de către instanța de fond și, respectiv, indicații precise și concrete cu privire la activitățile ce urmează a fi desfășurate în procedura de rejudecare, cu specificarea probelor care necesită a fi cercetate nemijlocit de instanța de rejudecare.

 

  1. Articolul 436 CPP se completează cu alin. (1/1) , cu următorul cuprins:

„ Rejudecarea cauzei după casarea deciziei instanței de apel în recurs nu presupune o nouă judecare completă a cauzei în apel, ci îndeplinirea indicațiilor instanței de recurs, prin efectuarea numai acelor acte și acțiuni, considerate ca fiind ilegal îndeplinite, sau, care, deși erau necesare, nu au fost îndeplinite în cadrul procedurii de apel anterioare. Nu este obligatorie cercetarea din nou a probei în cazul în care în decizia instanței de recurs nu se invocă ilegalitatea administrării ei, instanța de apel fiind în drept să-i dea o nouă apreciere prin verificare. La rejudecarea cauzei în apel se cercetează obligatoriu în mod direct și nemijlocit  probele necesare cercetării din nou – indicate de instanța de recurs, iar celelalte probe, care au fost cercetate în procedura anterioară, își păstrează valoarea probantă.”

Notă: Procedura de rejudecare a apelului prevăzută la articolul 436 CPP nu poate fi similară cu procedura de judecare a apelului prevăzută la articolele 413 și 414 CPP, de aceia și propunem de a fi concretizată, în principal, sub aspectul că actele și acțiunile legal îndeplinite în procedura judecării apelului își păstrează valabilitatea și valoarea juridică în procedura de rejudecare.

 În baza reglementărilor propuse, instanța de apel de rejudecare va cerceta direct și nemijlocit  numai acele probe, care–s  indicate în decizia instanței de recurs, celelalte probe urmând să fie examinare, prin verificare, adică citite, nefiind chemați în ședința de judecată, din nou persoanele a căror declarații nu se contestă; totodată,  ar ridica calitatea deciziei instanței de recurs, care, de rând, cu soluția dată, ar conține concluzii clare și argumentate  privind aprecierea greșită a probelor, efectuată de către instanța de apel și, respectiv, indicații precise și concrete cu privire la cercetarea probelor, ce urmează a fi efectuate de către instanța de rejudecare în apel din motivul că au fost greșit apreciate de instanța de apel, a cărei decizie este casată.

Or, nu rezistă criticii cazurile în care părțile vătămate și martorii sunt citați și obligați să se prezinte în nenumărate rânduri, pentru audieri, la instanța de apel, iar în decizia instanței de recurs care a dispus rejudecarea nu se constată ilegalitatea declarațiilor acestora, ca probe. Pe lângă cheltuielile materiale și morale suportate în cazurile respective, suferă și imaginea justiției, ca serviciu public, fapt ce impune simplificarea și eficientizarea procedurii de rejudecare a cauzei în apel.

 

  1. Articolul 453 CPP alin.(1) se modifică conținutul, cu următorul cuprins:

„ Temeiurile pentru recurs în anulare sunt:

a) un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente a afectat hotărârea atacată, inclusiv când Curtea Europeană a Drepturilor Omului informează Guvernul Republicii Moldova despre depunerea cererii;

b) judecata a avut loc fără citarea legala a unei parți sau când, deși legal citata, a fost in imposibilitate de a se prezenta si de a înștiința instanța despre aceasta imposibilitate;

c) judecata a avut loc fără participarea procurorului, sau a avocatului și/sau inculpatului, sau fără audierea inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

d) instanța de judecată nu a fost compusa potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e) ședința de judecata nu a fost publică, in afara de cazurile când legea prevede altfel;

g) pedeapsa penală nu este aplicată în limitele legii.”

Notă: Calea extraordinară de atac – recursul în anulare necesită a fi concretizată, prin specificarea temeiurilor de recurs, numărul care urmează a fi mai mare, astfel încât să fie posibilă repararea erorilor de drept comise la judecarea cauzei și în cazurile menționate la lit. b) –e). 

 

  1. Articolul 461 se completează cu două alineate (2) și (3), cu următorul conținut:

„ (2) Instanța competentă să examineze cererea privind revizuirea procesului penal în cauza menționată este instanța de judecată a cărei hotărâre a rămas irevocabilă.”

(3) În cazul în care instanța este sesizată direct cu cererea de deschidere a procedurii de revizuire a procesului penal, din oficiu, prin încheiere cererea respectivă se remite procurorului în vederea examinării.”

Notă: Este incorect ca revizuirea cerută să fie examinată de instanța de judecată a cărei hotărâre nu este irevocabilă,  de vreme ce în calea de atac, a fost casată total sau modificată parțial, în partea fondului cauzei, de instanța ierarhic superioară.

În această ordine de gândire, propunem ca în cazul în care sentința n-a fost atacată, rămânând  irevocabilă, cererea de revizuire să fie examinată de primă instanță, care a pronunțat sentința respectivă, iar în cazul în care cauza s-a judecat în calea de atac și hotărârea atacată a fost casată total sau parțial, în partea fondului cauzei, cererea de revizuire să fie examinată de instanța a cărei hotărâre a rămas irevocabilă.

De asemenea, se propune ca instanța sesizată direct cu cererea de deschidere a procedurii de revizuire a procesului penal, să dispună prin încheiere, din oficiu, remiterea  cererii respective procurorului competent în vederea examinării.

 Urmare a acestor completări,  articolul  461 CPP va cuprinde trei alineate și, respectiv, în alin.(1) se va exclude sintagma „ conform dispozițiilor art.42.”

 

  1. Articolul 462 CPP alin.(1) – (4) se modifică conținutul, cu următorul cuprins:

„ (1) Instanța competentă examinează admisibilitatea în principiu a cererii privind revizuirea procesului penal în cauză în termen de până la 30 zile de la data sesizării, fără citarea părților, în camera de consiliu în baza materialului cercetării privind revizuirea înaintat de procuror.

(2) În cadrul procedurii de admisibilitate în principiu a cererii privind revizuirea procesului penal în cauză, instanța verifică dacă cererea este înaintată în condițiile legii și dacă se constată cazul  de revizuire a procesului penal prevăzut la articolul 458 alin.(3).

(3) Soluționând, în procedura de admisibilitate în principiu a cererii privind revizuirea procesului penal în cauză, instanța admite în principiu cererea de revizuire a procesului penal și  dispune rejudecarea cauzei  în primă instanță – prin încheiere definitivă, sau, după caz, respinge cererea de revizuire a procesului penal – prin sentință, pasibilă a fi atacată cu recurs în termen de 15 zile.

(4) După definitivarea hotărârii judecătorești cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii privind revizuirea procesului penal în cauză, cererile ulterioare de revizuire sunt inadmisibile, dacă se constată identitate de persoană, de temei legal, de motive și de apărări cu cea judecată inițial, rămasă definitivă.”

Notă: Ținând seama de scopul și natura etapei procesuale privind măsurile premergătoare și admiterea revizuirii, considerăm că procedura respectivă trebuie regândită fundamental, astfel încât  competența  de examinare a  materialului cercetării privind revizuirea, parvenit de la procuror, să aparțină instanței de judecată a cărei hotărâre a rămas definitivă în cauza respectivă, precum și examinarea propriu – zisă să se desfășoare în cadrul unei proceduri simplificate și necontradictorii – admisibilitatea în principiu a cererii privind admiterea revizuirii procesului penal.

 

  1. Articolul 465/1 „ Recursul în interesul Legii ” CPP va avea următorul cuprins:

„ (1) Procurorul General și/sau Președintele Uniunii Avocaților, și/sau Avocatul Parlamentar, urmărind scopul de a contribui la asigurarea interpretării şi aplicării corecte şi unitare a legii penale şi celei procesual penale, în rezultatul generalizării practicii judiciare, au obligaţia să sesizeze Plenul  Curţii Supreme de Justiţie cu cererea de recurs în interesul Legii asupra chestiunilor de drept în cauza penală, care au primit soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.

(2) Cererea de recurs în interesul Legii trebuie să abordeze probleme de drept de importanţă generală pentru jurisprudenţă, să fie motivată cu invocarea temeiurilor de drept şi soluţiei legale pentru care se optează. La cerere se anexează copiile de pe hotărârile judecătoreşti vizate.

(3) Cererea de recurs în interesul Legii va cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele pe care se fundamentează: prevederile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi altor tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte, Constituţia Republicii Moldova şi alte acte legislative naţionale, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, altor instanţe internaţionale, Curţii Constituţionale, Curţii Supreme de Justiţie şi opinia specialiştilor cu renume consultaţi, dacă este cazul, precum şi doctrina în materie.

(4) După sesizarea Curţii Supreme de Justiţie, preşedintele, în termen de până la 5 zile, prin dispoziţie va desemna, în mod aleatoriu,  judecătorul raportor şi va forma completul de judecată din 5 judecători ai Colegiului penal, care, în termen de până la 15 zile de la desemnare, în cazul în care sânt întrunite condițiile legii, va decide asupra numirii  spre examinare în şedinţa Plenului Curţii Supreme de Justiţie sau, după caz, asupra inadmisibilităţii recursului înaintat, fără citarea părţilor.

(5) Procedura asupra numirii  spre examinare a recursului în interesul legii sau, după caz, asupra inadmisibilităţii acestui recurs se efectuează, în camera de consiliu, în baza materialelor prezentate şi anexate la recursul înaintat, fiind aplicate prevederile ce reglementează procedura admisibilităţii în principiu a recursului.

(6) În cazul în care cererea este declarată cu încălcarea prevederilor legii, se remite prin încheiere motivată Procurorului General și/sau Președintelui Uniunii Avocaților, care după înlăturarea încălcărilor menționate, sânt în drept, din nou, să sesizeze Curtea Supremă de Justiţie.

(7)  În cazul în care cererea este admisă, Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie în termen de până la 30 zile va convoca şedinţa Plenului Curţii Supreme de Justiţie şi va solicita de la Agentul Guvernamental la CEDO, Avocatul Parlamentar, Procuratura Generală, Baroul de Avocaţi, Academia de Ştiinţe, precum și de la alte organe de stat de ocrotire a normelor de drept sau instituții de învățământ juridic superior, opinia motivată cu privire la recursul în interesul Legii, care va fi comunicată în cadrul şedinţei de judecată.

(8) Odată cu fixarea datei ședinței de judecată, în termen de până la 15 zile,  se va întocmi un raport motivat, ce va cuprinde şi proiectul soluţiei ce se propune a fi dată în rezultatul judecării recursului în interesul legii. Pentru motivarea acestui raport, Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, de rând cu judecătorii care au participat la admisibilitatea recursului în interesul legii, poate desemna și alți judecători, inclusiv și din Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ. Odată cu  întocmirea raportului, fiecare judecător al CSJ va primi o copie de pe acest act procedural.

(9) Recursul în interesul Legii se judecă în termen rezonabil, iar soluţia se adoptă cu majoritatea Plenului CSJ, format din cel puţin 2/3 din numărul judecătorilor instanței.

(10) La examinarea recursului în interesul Legii participă Procurorului General,  Președintele Uniunii Avocaților, sau adjuncții lor, precum și, după caz,și Avocatul  Parlamentar, care urmează să prezinte concluziile motivate în formă scrisă.

(11) În şedinţa Plenului CSJ sânt invitaţi şi judecătorii, care au deliberat în cauzele privind hotărârile vizate în cerere, care, la solicitare, v-or prezenta opinia scrisă cu privire la  recursul în interesul Legii. Judecătorii prezenți sânt în drept, să expună opinia respectivă.

(12) Hotărârea asupra recursului în interesul Legii este motivată și nu are efect asupra hotărârilor judecătoreşti definitive şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.

(13) Hotărârea cu privire la recursul în interesul Legii se publică în Buletinul Curţii Supreme de Justiţie. Soluţia dată asupra chestiunilor de drept este obligatorie pentru  autoritatea competentă să aplice legea penală şi cea procesual penală.”

Notă: Susținând ideea privind instituirea unui mecanism juridic privind asigurarea interpretării şi aplicării corecte şi unitare a legii, considerăm că reglementările cu privire la recursul în interesul Legii urmează a fi întrunite într-o singură normă, ce ar cuprinde o procedură unică, ordonată și precisă.

În cazul în care se constată hotărâri diferite asupra aceluiași obiect de judecată Procurorul General, Președintele Uniunii Avocaților și/sau Avocatul Parlamentar trebuie imediat să sesizeze  instanța judecătorească supremă cu recursul în interesul Legii.

Reieșind din importanța și natura juridică a hotărârii adoptate, în conformitate cu prevederile articolului 39 pct. 3/1) conjugate la cele din pct.5) Cod de procedură penală, competența privind judecarea recursului în interesul Legii trebuie să-i aparțină Plenului Curţii Supreme de Justiţie.

Astfel, reiterăm  propunerile privind: lărgirea sferei persoanelor titulare a dreptului de înaintare a recursului în interesul Legii, dobândirea calității procesuale active a acestor persoane, cât și instituțiilor de profil și specialiştilor cu renume în domeniu, asigurarea reprezentativității tuturor judecătorilor instanței supreme la soluționarea recursului în interesul Legii, , instituirea  procedurii asupra admisibilității și numirii  spre judecare a recursului în interesul legii sau, după caz, asupra inadmisibilităţii acestui recurs, precizări cu privire la condițiile de admisibilitate, fixarea termenelor rezonabile în ce privește judecarea recursului în interesul Legii, conținutul hotărârii asupra recursului în interesul Legii și efectele ei, etc.

 

  1. Articolul 470 CPP se completează cu alin. (7/1), cu următorul cuprins:

„ La soluționarea chestiunilor privind executarea hotărârilor judecătorești este obligatorie participarea apărătorului și procurorului”.

Notă: Executarea hotărârilor judecătorești reprezintă ultima fază a procesului penal, astfel, în instanța de judecată, fiind respectate principiile fundamentale: dreptul la apărare  și contradictorialitatea, este necesară și oportună participarea exponenților de bază a părții apărării și a părții acuzării la procesul penal: apărătorul și procurorul.

Procedurile în legătură cu executarea hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în cauzele penale, în special legate de executarea pedepsei cu închisoare, sunt în legătură indisolubilă cu procedurile anterioare ce vizează:  urmărirea penală și judecata, la care participarea apărătorului și procurorului este obligatorie.

Constatând cu certitudine că atât apărătorul, cât și procurorul, sunt figuri importante omniprezente în cadrul procedurilor penale, considerăm că și în procedurile post sententiam, instanța de judecată nu poate dezbate în absența acestora, mai cu seamă  că ele exercită in rol extrem de important în înfăptuirea actului de justiție, de vreme ce sunt titulari de drept ale căilor extraordinare de atac: recursul în anulare, revizuirea procesului penal și recursul în interesul legii.

 

  1. Articolul 504 CPP se completează cu alin. (8) și alin.(9), cu următorul cuprins:

„ (8) În cazul în care cauza se judecă în privința a mai multor persoane și unul sau unii cer judecata în procedura privind acordul de recunoaștere a vinovăției, cauza în privința tuturor se judecă  potrivit procedurii generale, iar la pedeapsă se aplică prevederile din art. 509 alin. (4) în privința persoanei care a solicitat judecarea cauzei în procedură specială.”

(9) În cazul în care în cauză există concursul de infracțiuni, iar inculpatul solicită judecata în procedura privind acordul de recunoaștere a vinovăției referitor la una sau la mai multe infracțiuni, dar nu la toate,  judecarea cauzei se face, pentru toate infracțiunile, potrivit procedurii  generale.”

Notă: Reglementarea procedurii de judecată în procedura privind acordul de recunoaștere a vinovăției, impune precizări, din punct de vedere normativ, în cazul în care există participație și/sau concurs de infracțiuni, motiv pentru care, în baza principiilor procesului penal: egalitatea și desfășurarea procesului de judecată în termen rezonabil, precum și pentru a evita cazuri de incompatibilitate a judecătorului ori alte cazuri ce influențează asupra actului final de justiție în procesul penal,  facem propunerile de rigoare.

 

  1. Articolul 509 alin. (6) CPP va avea următorul cuprins:

„ Sentința adoptată în condițiile prezentului articol poate fi atacată cu recurs de persoanele menționate la art. 438, invocându-se doar erorile procesuale și cele cu privire la pedeapsa aplicată.”

Notă: Conform practicii judiciare stabilite prin Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție din 24.12.2010 „ Privind judecarea cauzelor penale în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei”, sentința adoptată în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei poate fi atacată cu recurs numai de procuror, inculpat și apărătorul lui, astfel încât partea vătămată( victima) și alte persoane interesate sunt restrânse în acest drept procesual.

Nu susținem această interpretare judiciară, motiv pentru care am expus opinie separată, anexată la  Hotărârea Plenului CSJ din 24.12.2010 nominalizată.

Opinia respectivă este dezvoltată în articolul practico – științific „ Cu privire la examinarea acordului de recunoaștere a vinovăției de către instanța de judecată”, publicat în ianuarie 2011. (vezi cartea „Probleme de drept și soluții din activitatea judecătorească”, Furdui Sergiu, Chișinău 2012, pag. 112 – 138).

Limitarea dreptului părții vătămate și altor persoane participante și/sau interesate în procesul penal de a ataca sentința în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, creează o vădită inegalitate de tratament sub aspectul recunoașterii liberului acces la justiție, această inegalitate nefiind justificată în mod obiectiv și rezonabil, astfel că dispozițiile de lege contestate aduc atingere prevederilor constituționale și convenționale  referitor la egalitatea în drepturi, la accesul liber la justiție și la un proces echitabil.

Exercitarea căilor de atac este garantată de articolul 119 din Constituţie, părţile interesate fiind în drept să atace, în condiţiile legii,  hotărârile judecătoreşti.

Prin urmare, propunem un nou conținut normativ la articolul 509 alin. (6) CPP în care să fie  prevăzut  că sentința adoptată în condițiile acordului de recunoaştere a vinovăţiei poate fi atacată cu recurs de persoanele menționate la articolul 438 CPP.

 

  1. La articolul 510 alin. (1) CPP se exclude sintagma „ cu liberarea ulterioară de răspundere penală conform ar.59 din Codul penal.”

Notă: În cazul în care procurorul pornește urmărirea penală, desfășoară acțiuni de urmărire penală și suspendă condiționat urmărirea penală, se consideră incompatibilă și  liberarea persoanei de răspundere penală , la fel de către el, deoarece, în principiu, se exercită o altă funcție judiciară – soluționarea chestiunii asupra urmăririi penale.

În cazul în care procurorul dispune și liberarea persoanei de răspundere penală, așa după cum este reglementat și, respectiv, se procedează,  se încalcă principiul contradictorialității în procesul penal, de vreme ce urmărirea penală și liberarea de răspundere penală, după conținutul  și scopul urmărit, sunt separate din punct de vedere al funcției procesul – penale, fapt ce generează competențe de diferite organe judiciare.

 

  1. Articolul 512 CPP va avea următorul cuprins:

„ (1) După expirarea termenului de suspendare condiționată a urmăririi penale, procurorul, după caz, prin ordonanță motivată, respinge liberarea persoanei învinuite de răspundere penală și trimite cauza în instanța judecătorească, conform procedurii generale sau, prin demers motivat, solicită instanței examinarea chestiunii privind liberarea de răspundere penală a persoanei învinuite, conform articolului 59 Cod penal.

(2) Demersul procurorului privind   liberarea de răspundere penală a persoanei învinuite, în privința căreia este suspendată condiționat urmărirea penală, însoțit de dosarul cauzei, se examinează de către judecătorul de instrucție, cu participarea obligatorie a procurorului și apărătorului, precum și cu citarea persoanei învinuite și, după caz, a părții vătămate și altor persoane interesate.

(3) Încheierea adoptată în condițiile prezentului articol poate fi atacată cu recurs la curtea de apel în termen de 10 zile de la data pronunțării, prin intermediul judecătoriei.

(4) Recursul declarat împotriva încheierii cu privire la  demersul procurorului privind   liberarea de răspundere penală a persoanei învinuite, în privința căreia este suspendată condiționat urmărirea penală, se judecă  conform procedurii  prevăzute la paragraful 2, secțiunea a 2-a, capitolul IV, titlul II, Partea specială a Codului de procedură penală.

(5) În cazul în care, prin încheiere definitivă, este respins demersul privind   liberarea de răspundere penală a persoanei învinuite, procurorul va trimite cauza în instanța judecătorească, conform procedurii generale de judecată.”

Notă: Liberarea de răspundere penală nu conține elemente ale urmăririi penale, ci reprezintă o activitate caracteristică actului de justiție înfăptuit de instanța de judecată.

Totodată, procedura de suspendare condiționată a urmăririi penale şi de liberare de răspundere penală în vigoare, pe lângă faptul că nu prevede publicitatea, ordinea de citare și de desfășurare, nu prevede nici drepturile altor persoane participante la procesul penal, precum și calea de atac a ordonanței emise de procuror și efectele ei, etc.

În atare situație, soluțiile după expirarea termenului de suspendare condiționată a urmăririi penale necesită a fi ajustate la procedurile corespunzătoare procesului penal echitabil, motiv pentru care formulăm propunerea propriu – zisă.

III. La baza propunerilor de lege ferenda relevate supra, s-a urmărit scopul de a identifica și a elabora soluții legislative noi, capabile să rezolve problemele de drept sesizate în rezultatul judecării cauzelor penale, ele fiind concentrate și axate, în esența lor, pe facilitatea unui proces penal echitabil, rapid și eficient.

Fără a pretinde la adevărul în ultima instanță și fără a avea pretenție de a fi reflectată integral dimensiunea reală a problemelor de drept abordate, pledăm ca activitatea de perfecționare și îmbunătățire a legii procesual-penale să continue, în sensul desfășurării unor activități competente și responsabile, bazate pe îmbinarea armonioasă a cercetării aplicative cu cea fundamentală a dreptului, prin prisma activității judecătorești.

Practica judiciară trebuie să fie cu un pas înaintea legislației, de vreme ce creațiile judecătorului – hotărârile judecătorești adoptate, pe lângă faptul că sunt rezultatul judecării cauzelor, constituie sediul principal al problemelor de drept ce se impun a fi rezolvate pe cale legislativă, astfel jurisprudența fiind barometrul cel mai obiectiv și catalizatorul cel mai productiv al procesului de legiferare în Republica Moldova.

Pe cale de consecință,  remarcând eforturile Ministerului Justiției de a mobiliza și propulsa corelația și conlucrarea cu persoanele interesate în  desfășurarea acțiunilor de implementare a reformei ce vizează regândirea rolului și  competențelor Curții Supreme de Justiție, adresăm respectuos demersul practico – științific cu privire la perfecționarea și îmbunătățirea Legii procesual – penale a Republicii Moldova.

Cu deosebită considerație,

Sergiu Furdui, judecător la Curtea de Apel Chișinău, doctor în drept, conferențiar universitar.
                                                                                                         25 iulie 2019